Se afișează postările cu eticheta Simona. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Simona. Afișați toate postările

marți, 12 martie 2024

Indian Wells 2022 - cel mai frumos turneu de tenis

Este martie 2022. Razboiul din Ucraina abia a inceput. In Romania oamenii formeaza cozi uriase la benzinarii, speriati ca benzina va ajunge sa coste 11 lei. Eu sunt in Suedia si imi petrec noaptea intr-un vapor ancorat la tarmul unui golf inghetat din Stockholm. Ce caut aici? Pai ma duc in California si uneori drumul cel mai scurt trece pe aici. Sau cel mai ieftin. Am gasit un zbor super ieftin din Gotheborg, 180 de euro pana la Los Angeles. Am mai legat cu WizzAir, 10 euro pe sens. Iar pe vapor? Pai l-au transformat in hotel si era o optiune ieftina de petrecut noaptea. 

A doua zi am luat un tren pana in Goteborg, unde m-am programat sa fac un test Covid din saliva. Inca se mai cerea asa ceva la imbarcare, trebuia facut cu maxim o zi inainte, asa ca nu aveam cum sa il fac in Romania. Din fericire, am iesit negativ si, dupa inca o noapte petrecuta in acest oras rece, m-am imbarcat spre zborul de Los Angeles. Cu escala la Copenhaga.

Trebuia sa ajung la Indian Wells din 2020, dar atunci am ajuns doar pana la poarta de intrare, fiindca turneul s-a anulat din cauza pandemiei. A trebuit sa ne intoarcem mai devreme acasa dupa ce zborurile incepusera sa se anuleze si riscam sa ramanem blocati acolo. Simona oricum se retrasese cu putin inainte de start din cauza unei accidentari. 

Fata de 2020 preturile pentru inchirierea unei masini au crescut destul de mult. Desi aterizez pe aeroportul principal(LAX), inchiriez o masina la un pret mai bun de pe aeroportul din Hollywood. Transportul in comun nu e tocmai cel mai prietenos in zona asta, dar dupa oarecare bataie de cap ajung la centrul de inchiriere si primesc un Mitsubishi Outlander pentru care platesc vreo 450 de dolari pentru cele 8 zile. Pana in Palm Springs am de condus aproape doua ore pe un drum care deja imi era cunoscut dupa ce l-am mai parcurs de cateva ori in 2020.

Indian Wells Tennis Garden, denumit si Tennis Paradise, este poate cel mai frumos complex de tenis din lume. Este amplasat in desertul californian, in apropiere de Palm Springs, inconjurat de munti si decorat cu palmieri, flori si multa verdeata. Desi este un turneu de 1000 de puncte, categorie imediat sub cele 4 turnee de Mare Slem, detine a doua arena ca marime din lume si oamenii i-au acordat titulatura neoficiala de Al cincilea Slam.


Turneul este situat intr-un oras mic si cazarile sunt foarte scumpe in zona. Asa ca ma cazez la vreo 60 de kilometri distanta si fac zilnic naveta cu masina. In schimb, biletele la turneu sunt accesibile, 50-60 de dolari pe zi. La care se mai adauga 25 de dolari daca vrei sa iti parchezi masina. Si cum toata lumea vine cu masina, au niste parcari uriase in jurul complexului. Eu am gasit o alta varianta, gratis. Am parcat masina in parcarea unui centru comercial aflat la 30 de minute de mers pe jos. Mai aproape nu e bine sa te duci, ca e posibil sa ti-o ridice, dar la distanta asta e safe. Oricum as fi pierdut acest timp in trafic fiindca se formau ambuteiaje in apropierea complexului.

Spre deosebire de pustietatea din urma cu doi ani, acum oamenii roiau ca in vremurile bune, arenele erau pline. Singura problema era ca fiind situat in desert, ziua era prea cald iar seara era prea racoare. Trebuia sa ai la tine o haina.

Pot spune ca este turneul la care m-am simtit cel mai bine. Stiam ca este un turneu amplasat intr-un cadru deosebit. Dar oamenii pe care i-am intalnit acolo au fost extraordinari. Si in special Simona.

Remus si familia lui, ne stiam de pe grupul de fani "Simona Halep Top 10 WTA" de multi ani si acum am reusit sa ne vedem. Mi-a facut placere sa vorbim, sa bem o bere si sa o sustinem impreuna pe Simona. Intr-o pauza intre meciuri am fost impreuna la un concurs in care trebuia sa lovim niste mingi cu racheta astfel incat sa nimerim jaloane.

Iulia, ne-am intalnit in sfarsit la a treia incercare, dupa Stuttgart 2015, unde trebuia sa ne vedem la finala, dar Simo a pierdut un meci mai devreme si nu am mai mers, si Indian Wells 2020, care s-a anulat din cauza pandemiei. Ma bucur ca ne-am intalnit in sfarsit, ca am putut sa stam de vorba si sa vedem meciuri impreuna.

Andreia si Ion de la Hai Hui In 2, cei mai buni vlogari de travel din Romania, va invit sa va uitati la vlogurile lor filmate prin toata lumea, sunt foarte interesante. Iar ei sunt super draguti.

Claudiu si Florin, oameni cu vechime la Indian Wells, care abia m-au cunoscut si s-au oferit sa ma ajute cu intrarea la turneu ca sa nu mai dau bani pe bilete. 

Narcis, un oltean mutat la Timisoara care in final s-a stabilit in America. Mai rar oameni atat de calzi ca el.

Doamna de la verificarea certificatului de vaccinare, care era incantata de faptul ca europenii sunt atasati de jucatorii lor favoriti si ii urmeaza in locuri departate. 

Doamna de la intrarea in complex care m-a lasat sa intru mai devreme decat imi permitea biletul cand i-am spus ca as vrea sa vad antrenamentul Simonei. 

Plus altii cu care am schimbat doar cateva cuvinte dar au fost toti amabili.

Cu Andreia si Ion, de la Hai Hui in 2, am petrecut mai mult timp. Ii urmaream de mai mult timp, chiar fusesem in avion cu ei cand ne-a prins tulpina Omicron in Maroc in decembrie 2021 si a trimis guvernul Romaniei un avion la Marrakech sa repatrieze toti romanii blocati acolo. Dar atunci nu am intrat in vorba cu ei. 

Ne-am intalnit dupa victoria Simonei cu Coco Gauff. Am fost impreuna la meciul de dublu al Irinei Begu si al Monicai Niculescu apoi ne-am dus sa o asteptam pe Simona la iesire. Ziua urmatoare am urmarit impreuna meciul Simonei cu Petra Martic iar apoi m-au invitat sa luam masa in casa in care locuiau, unde prietenul lor Florin ne-a gatit un somon delicios.

Simo a facut un turneu foarte bun. Un prim meci mai disputat cu Alexandrova, apoi victorii clare cu Sorana Cirstea, Coco Gauff si Petra Martic. Dupa victoria cu Gauff, in timp ce o asteptam la iesire a aparut undeva la o terasa din apropiere ca sa dea un interviu. Dupa ce a terminat, am strigat-o si am rugat-o sa vina si la noi inainte de a pleca spre hotel. Pana la urma s-a luat cu altele si nu a mai venit. Insa a fost foarte draguta, seara mi-a dat mesaj, si-a cerut scuze ca a uitat si mi-a zis sa vin a doua zi la antrenamentul de dinainte de meci. 


Iar apoi, la interviul dupa victoria cu Petra Martic si calificarea in semifinale, mi-a multumit pentru sustinere. De prisos sa mai spun ca m-am simtit in al noualea cer :)


Am avut timp si sa vizitez putin imprejurimile turneului. Desi pe timpul zilei erau 30 de grade, in jur se vedeau munti cu piscurile inzapezite. Contrastul era atat de mare incat m-am intrebat de cateva ori daca nu cumva e o iluzie optica. Dar am ajuns la concluzia ca era chiar zapada.

Am dat o tura prin Palm Springs, locul in care se retrag bogatii Californiei pentru relaxare.

Din Palm Springs am urcat pe un traseu, Andreas Canyon Trail, spre niste izvoare.

Cu parere de rau, a trebuit sa ma imbarc pe zborul care ma aducea acasa. Meciurile Simonei m-au prins de multe ori in ipostaze neprevazute. Dar niciodata nu vazusem un meci al ei deasupra Groenlandei. Desi capitanul ne anunta ca pe acest zbor nu functioneaza internetul, eu reusesc sa ma conectez. Si nu doar sa vad scorul, ci chiar sa vad meciul live pe un stream. Cu multe intreruperi, desigur. Prietenii de la Hai Hui in 2 sunt in arena si mai schimbam impresii. Simona e aproape sa ia primul set, dar cumva Swiatek reuseste sa intoarca si sa castige meciul. De aici incepea si ascensiunea polonezei spre locul 1 mondial.

Bye-Bye Indian Wells! You'll never be forgotten!



luni, 11 ianuarie 2021

De la California Dreamin' la Pandemic U.S.A.

Era 7 martie 2020 cand ne urcam in avionul British Airways cu destinatia Los Angeles. Cu cateva luni in urma se petrecea un eveniment pe care nu l-am luat in calcul: un chinez mancase lililac. Desi incepusera sa apara cazuri in majoritatea tarilor, la plecare nu ne trecea prin cap ca asta ne va afecta calatoria. Singura temere a fost ca la intoarcere era posibil sa ne bage doua saptamani in izolare. Iar Raluca mai avea o temere sa nu ne intalnim cu ursul. Dar s-a mai linistit cand a citit pe net ca ursii negri sunt mai prietenosi, iar daca le zici "Go bear, go!", pleaca. Trebuia sa ne intoarcem pe 28 martie cu British Airways via Londra. Am aterizat la Bucuresti pe 19 martie, cu Turkish-ul din Istanbul. Cu o masca pe fata si cu promisiunea ca vom reveni sa terminam ce ne-a ramas.

Totul incepuse prost. Cum se intampla de obicei, printr-o miraculoasa coincidenta, in perioada in care mergeam noi se desfasura un turneu de tenis: Indian Wells. Sau, ma rog, trebuia sa se desfasoare. In dimineata plecarii aflu ca Simona s-a retras din turneu din cauza unei accidentari. Mai in gluma, mai in serios, intreb: Pai ce rost are sa mai mergem? Eh, lasa ca mergem sa vizitam.

Primele zile au decurs lin. Seara mai intram pe net sa vedem stirile de acasa, sa ne uitam pe clasamentul cu cazuri nou aparute. Dar nivelul nostru de alerta era inca scazut. Ceva s-a schimbat insa cand ajunsi la frumoasa cazare de langa Yosimite, il vedem pe Trump la tv anuntand ca suspenda toate zborurile spre Europa, cu exceptia celor de UK. Bai ce tari suntem noi, ne-am luat zbor fix prin Londra. Stiam noi ce stiam! Ce or face fraierii ceilalti care se intorceau prin alte tari? Ce ne pasa noua... Ce fraieri!

Mai vedem niste cascade, vizitam niste sequoia si vine timpul sa plecam spre Los Angeles. Intre timp Trump se suceste si se gandeste ca frate, frate dar branza e pe bani. Dragi prieteni britanici, taiem si zborurile spre voi, ca prea aveti cazuri multe si nu stiti sa controlati pandemia. Luati exemplu de la noi, doar cateva sute de cazuri! Hopa, stai bai nene, noi cu ce ne mai intoarcem acasa? Haha, ce tare, pierduti printre straini! Dar de ce sa ne facem noi griji de acum, vedem cand o veni timpul sa plecam. In cel mai rau caz sigur trimite statul roman un avion privat sa ne salveze. 

Mai trec doua zile, primele efecte ale covidului incepusera sa se faca simtite: o casa bantuita si orasul-fantoma Calico, pe care voiam sa le vizitam, erau inchise. Hmm... daca corona a bagat frica si in fantome e cam nasol. Ajungem in frumosul parc national Joshua Tree, ne plimbam toata ziua prin peisajele de pe alta planeta, apoi vine timpul spre seara sa mergem la supermarket sa facem cumparaturi. Aici, surpriza, americanii se pregateau de razboi. Acelasi magazin in care mai fusesem cu doua zile in urma avea acum rafturile aproape goale. 

Seara este convocat la hotel primul Consiliu de Coroana.  ̶B̶r̶a̶t̶i̶a̶n̶u̶ Costi considera ca este mai prudent sa cedam. Dusmanul, spune el, ne-a inconjurat, suntem atacati din toate partile. Primeste sustinere din partea sotilor  ̶M̶a̶r̶g̶h̶i̶l̶o̶m̶a̶n̶  Sandu. Dupa ample negocieri, ajungem la un acord sa schimbam intoarcerea, sa ne intoarcem peste 3 zile. 

In cele 3 zile ramase incercam sa vizitam cat mai multe: Valley of Fire, Bryce Canyon si parcul Zion. Dupa ce il vizitam pe primul, o adevarata minune a naturii, ne cazam in Las Vegas si plecam sa luam pulsul orasului. Cazinourile tocmai se inchisesera, restaurantele pareau sa aiba ultima seara de functionare. Pe la 11 seara, dupa o scurta tura suplimentara prin oras, eu, Gabi si Sandeii ne intoarcem la hotel, ii lasam la camera lor si ramane sa ne vedem la 8 dimineata ca sa plecam spre Bryce Canyon. Costi, ramas singur in camera de vreo doua ore, avusese timp sa faca nazbatii. Mai precis, sa surfeze tot internetul si sa citeasca stiri apocaliptice. Drept pentru care, cand ajungem in camera convoaca imediat Al doilea Consiliu de Coroana. Pretinde sa cedam numaidecat. Ca nu mai e de trait cu americanii, ca nu vom mai avea cu ce sa ne intoarcem. Primim ultimatum sa schimbam din nou biletele pentru a doua zi, ca daca nu, el oricum pleaca fara noi. Sandeii il sustin mai puternic de aceasta data, iar cand il conving si pe Gabi, balanta se inclina in favoarea acestora. Doar eu si Silviu mai doream sa rezistam cu orice pret, sa nu cedam. Cum ar spune Neagu Djuvara, ma intreb daca nu cumva tocmai acesti doi viteji aveau dreptate. Nu cedezi o palma de pamant fara un foc de arma!

Iata-ne a doua zi urcati in masini pregatiti sa depunem armele. Ca la orice capitulare, atmosfera era incarcata. Pe timpul noptii, cei de la British ne-au anulat zborul intre Londra si Bucuresti. Astfel ca momentan doar pana la Londra avem bilet. La British nu raspunde nimeni, la Expedia nici atat. Cautam pe net sa vedem ce variante avem. Urmatorul zbor spre Bucuresti e dupa 3 zile si costa 500 de euro. 

Ajunsi la aeroport ne asezam cuminti la coada British, sperand intr-o solutie-minune. Cand ne vine randul, ii spun povestea unei doamne cam intepate si o intreb cum putem ajunge la Bucuresti. Good question - zice ea. Are insa o idee, ne intreaba care sunt relatiile Romaniei cu Turcia. Pai cum sa fie, ne-au pus sa platim tribut, dar nu ne-au facut pasalac. De cand cu Hagi si Lucescu, chiar suntem prieteni. Va trebuie viza? Nu ne trebuie! Pai atunci ia sa vedem daca va pot gasi ceva la Turkish. Vreti prin Istanbul? Daaa, vrem! Asteptam cu mare emotie sa vedem ce ne gaseste tanti. Semnele par bune, cica ar fi zboruri. Uraaa! 

Leti si Silviu primesc primii biletele, avand o rezervare separata. La noi, ceilalti 5, incepe sa se termine norocul. Ne zice ca nu mai are decat cu escala de vreo 19 ore in Istanbul. Confruntati inainte cu varianta de a ramane blocati in Londra, inca ni se parea o solutie foarte buna. Numai ca, ce se vezi, dupa ce ne emite biletele observam ca plecarea din Los Angeles nu e astazi, ci maine! Ne ducem inapoi la ea sa verificam. Cu un aer cam acru ne zice ca da, asa se pare, maine plecati. Eu v-am ajutat, fiti multumiti, mai sunt si altii la coada! 

Costi insista sa mergem la cei de la Turkish sa vedem daca chiar nu mai sunt locuri. Asa ca ne mutam in sala alaturata si ne punem si acolo la coada, de data asta a turcilor. Cu ochii pe ceas, fiindca nu mai e mult pana cand avionul Turhish trebuie sa decoleze. O cucoana mai sperioasa ne atrage atentia sa ne dam mai in spate ca poate o infectam. Ajungem la ghiseu, ne ia turcul biletele si se duce in spate sa verifice. Aflam ca mai sunt destule locuri, britanica acra ne-a vandut gogosi cautand sa-si acopere greseala. Dar ca fiind emise de British ei nu pot sa ni le schimbe, ci trebuie sa apelam la insulari. Fuga inapoi! De data asta alegem alt ghiseu, o evitam pe cucoana acra. Timpul pana decola avionul se reducea tot mai mult. O rugam pe o fata din fata noastra sa ne cedeze locul la coada si prin amabilitatea ei avansam un loc. Mai sunt in fata noastra doua romance care incearca si ele sa ajunga la Bucuresti. Pleaca fara o solutie si le aud facand planuri cum sa scape din Londra. Le opresc si le spun sa ceara varianta prin Istanbul, ca pe noi asa ne-au rezolvat. Refuza, spunand ca mai bine raman in Londra decat in Istanbul. Treaba voastra, dar cred ca ati ramas ceva vreme blocate pe acolo. Noi reusim in sfarsit sa luam biletele cele bune, avem zbor prin Istanbul care decoleaza peste o ora, cu escala scurta. Uraa! hai la poarta de imbarcare! Dar nu atat de repede, ca descopar ca nu mai am pasaportul! Dupa secunde de panica ma gandesc ca e posibil sa il fi uitat la ghiseul British. Fuga inapoi la ghiseul British! E acolo, il cer, il primesc, ne imbarcam intr-un avion destul de gol si in 12 ore suntem in Istanbul, iar peste ceva timp ajungem acasa! 


 

luni, 4 ianuarie 2021

Roland Garros 2020 - tenis in vremea molimei

Anul 2020 nu a fost prietenos nici cu sportul, nici cu calatoriile. Nici pentru mine nu a fost cu mult diferit, desi am incercat sa mai evadez atunci cand am gasit o portita disponibila. Inceputurile pandemiei m-au prins departe de casa, tocmai pe coasta de vest a Statelor Unite. Am plecat pe 7 martie, alaturi de cinci prieteni, cu planul de a vizita timp de 3 saptamani aceasta parte a lumii, iar eu voiam sa ma duc cateva zile si turneul de tenis de la Indian Wells. La plecare pandemia abia se intrevedea, nu ne gandeam ca vom fi nevoiti sa ne intoarcem dupa numai 10 zile sau ca turneul de tenis va fi anulat. Dar despre asta voi povesti data viitoare. De atunci, am fost nevoit sa anulez mai multe excursii pe care le planificasem si a trebuit sa ma multumesc cu plecari de weekend prin Romania. Tenisul a avut si el mult de suferit. Din martie pana in august nu s-a mai jucat niciun turneu important. Wimbledon s-a anulat, US Open a stat mult timp sub semnul intrebarii, iar Roland Garros s-a mutat din mai in septembrie. 

Dupa reluarea circuitului, Simona a participat la trei turnee: Praga, Roma si Roland Garros. Primele doua s-au desfasurat fara spectatori si in tari care nu permiteau romanilor sa calatoreasca fara restrictii. Asa ca decizia a fost simpla: ma duc la Roland Garros! Numai ca socotelile facute din timp nu prea sunt potrivite pe timpul pandemiei, cand totul se poate schimba de la o zi la alta. Pe masura ce se apropia data turneului, numarul cazurilor de coronavirus crestea de la o zi la alta. Initial, organizatorii au pus in vanzare 20.000 de bilete pe zi. Cam jumatate din capacitate. Numai ca, pe masura ce cazurile se inmulteau, au inceput sa anuleze din cele pe care le vandusera. Intai au redus la 11.500. Apoi, cu o saptamana inainte de turneu, la 5.000. Eram deja plecat din tara cand, cu doua zile inainte de start, au redus la doar 1000 de spectatori pe zi. Pentru ca vandusera mai multe bilete, au anuntat ca vor trage la sorti care dintre ele raman valabile. Ultima speranta s-a dus cand am primit mailul prin care ma anuntau ca in urma extragerii, toate biletele mele au fost anulate si vor fi rambursate. Asa ca iata-ma plecat la Roland Garros ca sa vad tenis din tribuna si sfarsind prin a ma uita la meciuri din camera unui hotel din Paris.

Norocul meu a fost ca inceputul acestui Grand Slam a coincis cu ziua de nastere a unei campioane foarte dragute.  27 septembrie este ziua de nastere a Simonei. De obicei in aceasta zi ea se afla plecata departe, tocmai in China. In 2016 m-am dus pana la Wuhan pentru a-i transmite urarile, la implinirea celor 25 de ani. Am povestit aici. Patru ani mai tarziu aveam din nou ocazia sa-i urez personal un "La multi ani" calduros, de data asta la Paris si intr-o zi mai putin calduroasa. Cum nu puteam sa vad meciul din complex, l-am urmarit pe telefon iar dupa ce s-a terminat am asteptat-o rabdator afara. As fi vrut sa-i dau un buchet de flori, dar m-am gandit atunci ca poate nu e potrivit in aceasta perioada in care sportivii trebuie sa pastreze distantarea sociala si sa stea izolati ca intr-o bula. Nici macar nu eram sigur daca o pot intalni. In schimb, m-am ales eu cu un cadou de la ea. Afland ca mi-au fost anulate biletele, Simo s-a oferit sa imi lase un bilet pentru meciul urmator pe care il va juca. Ieeei, ce bucurie! Aveam sa pot merge la turneu si puteam sa o vad chiar pe Simona jucand!  Hai, ca pana la urma 2020 n-a fost chiar atat de rau :) 

Meciul din turul doi al ei avea sa fie impotriva unei alte romance, Irina Begu. Urma sa fie a 3-a intalnire dintre ele la care voi lua parte, dupa ce mai fusesm la meciurile din 2016 de la Madrid si Wuhan. M-am dus pe jos la complex, destul de devreme. Eram cazat undeva la 2 km sud de turnul Eiffel, asa ca distanta nu era foarte mare. De fiecare data cand m-am mai dus, pe masura ce te apropiai, cozi mari de oameni curgeau catre arene. Nu si acum. Am trecut prin vreo 4 check-point-uri la care pe langa traditionalul "Bienvenue à Roland Garros", de data asta trebuia sa le dau explicatii legate de bilet. Intr-un final ajung la poarta X, intreb de bilet, dar in nerabdarea mea ajunsesem prea devreme. Simo urma sa joace abia al treilea meci al zilei si inca nu venise la arene. Asa ca ma duc sa ma plimb prin gradinile Auteuil, care sunt lipite de complex. Stateam pe o banca acolo in momentul in care am auzit o mare bubuiala. M-am temut sa nu fi fost vreun atentat. S-a dovedit ulterior ca fusese un avion care depasise bariera sunetului.

Ma intorc dupa ceva timp la poarta de intrare. De data asta, de cum ma vede, doamna de acolo imi arata bucuroasa biletul. Bonjour Roland Garros! Se joaca meciuri pe majoritatea arenelor, lumea e putina, sunt mai multi oficiali de la turneu decat spectatori propriu-zisi. Mai sunt vreo doua ore pana cand incepe meciul, adica momentul in care de obicei se face antrenamentul premergator. Si intr-adevar, o vad pe Simo pe un teren de antrenament, unde o urmaresc pret de vreo jumatate de ora. Dupa ce termina ma duc pe terenul 14 unde asist la un meci epic intre Sara Errani si Kiki Bertens. Realizarile tehnice nu sunt deosebite, insa suspansul si tensiunea sunt la cote maxime. Bertens intre puncte abia se mai taraste, acuzand crampe, dar in timpul jocului se misca bine, contrast care o scoate din sarite pe Sara Errani. La un moment dat, italianca incepe sa o imite provocator cum schiopateaza. Meciul se termina cu victoria olandezei si cu tipetele de frustrare ale italiencei care o acuza pe Bertens ca s-a prefacut accidentata. Olandeza paraseste terenul in carucior cu rotile, dar ulterior reuseste sa mai castige meciuri.

Ma mut pe arena Suzanne Lenglen pentru ca se apropie meciul mult asteptat. Prind un set din meciul lui Thiem, care il invinge relativ usor pe Sock. Mi-e frica sa nu se prelungeasca prea mult, fiindca norii devenisera amenintatori. In acest sfarsit de septembrie ploua mult si vremea este destul de rece. Ultima data cand o vedeam pe Simona live se intampla la US Open 2019, trecuse mai mult de un an de atunci. Asa ca abia asteptam sa o vad din nou. Nu a fost un meci usor, Irina Begu si-a vandut scump pielea. Desi au fost doar doua seturi, au fost seturi intense, mai ales al doilea. Insa aceasta zi frumoasa nu se putea termina altfel decat cu victoria Simonei. Spectatori erau foarte putini. Eu eram singurul echipat in culorile Romaniei si din cand in cand incercam sa strig incurajari pentru Simo. Ma bucur mult ca am avut posibilitatea sa fiu in tribune in acest an atat de diferit. Multumesc mult, Simo!

Mai jos o parte din conferinta Simonei, unde e intrebata de fanul roman din tribune :)



Simo la antrenament si in timpul meciului:



Inchei aceasta zi pe noua arena, Simonne Mathieu, o adevarata bijuterie. Construita in mijlocul serelor Auteuil, este una dintre cele mai frumoase arene din lumea tenisului. Are marimea optima pentru pentru acest sport, nici prea mare, nici prea mica. Si este inconjurata de verdeata. Nici meciul disputat nu dezamageste, italianta Trevisan reuseste surpriza si o invinge pe tanara americanca Gauff.

duminică, 10 martie 2019

Bătălia de la Ostrava

Bătălia de la Ostrava, din 9-10 februarie 2019, s-a incheiat cu victoria trupelor române, conduse de Simona cea Dârză, asupra temutei oaste cehesti. 

Echipa de Fed Cup a Romaniei a nimerit cel mai greu adversar posibil in confruntarea din sferturile de finala ale grupei mondiale. La fel ca in 2016, fetele noastre trebuiau sa infrunte Cehia, campioana in exercitiu si castigatoare a cupei in 6 din ultimii 8 ani. Cehoaicele veneau dupa 10 ani consecutivi in care nu mai pierdusera in sferturi si tot cam de atunci data si ultima lor infrangere pe teren propriu. Am fost aproape de victorie si in 2016, dar infrangerea Simonei in fata Pliskovei si o formula nefericita cu care am abordat meciul decisiv de dublu au facut sa pierdem acea confruntare.

M-am prezentat in ziua de joi la aeroportul din Craiova, de unde urma sa zbor la Bergamo, apoi dupa numai o ora si jumatate sa ma imbarc pe zborul spre Praga. Fiind o escala neasigurata si avand experienta din urma cu doua saptamani cand a trebuit sa anulez excursia la Marrakech pentru ca avionul nu a mai putut ateriza din cauza cetii, mi-am facut o asigurare la Wizz, macar sa ma aleg cu ceva daca ratez conexiunea. Astfel, daca platesti 10 euro si avionul intarzie mai mult de o ora primesti 100 de euro credit Wizz. Dar de data asta totul a decurs bine si am ajuns in Praga la ora stabilita.  Am mai fost la Praga in 2010 si pentru cateva ore in 2014. De data asta stau si mai putin, doar cateva ore de plimbare pe seara, iar dimineata iau trenul spre Ostrava. Pentru ca in Praga cazarile sunt foarte ieftine, am ales sa stau chiar in piata centrala, la Hotel Lippert.

Trenul pana la Ostrava face putin peste 3 ore pentru cei 350 de kilometri si costa aproximativ 10 euro. Mai rapid, mai curat, mai ieftin decat la noi. Nimic surprinzator. Ajung in gara din Ostrava in jurul orei 14 si ma indrept pe jos spre cazare, nu inainte de a schimba doua vorbe cu niste romani care venisera si ei tot pentru tenis. Pentru ca nu sunt pretentios la cazare, am ales sa stau la cea mai ieftina cazare din oras, Ubytovna Pod Mostem. La 15 euro pe noapte nu poti sa te astepti la multe, dar cazarea asta chiar e naspa, n-o recomand. Cel mai mare avantaj e locatia, chiar in centrul orasului.

Am iesit la un tur de recunoastere prin oras. Fost oras minier, cam de marimea Craiovei, Ostrava nu are multe locuri atragatoare pentru turisti. Poate vara arata altfel, dar pe timp de iarna nu prea te imbie sa-l vizitezi. Lucru ce pare valabil si pentru locuitori, pentru ca am vazut putini oameni pe strazi. Piata centrala era seara aproape complet goala.

Vineri dimineata ma indrept catre Ostravar Arena, unde echipa Romaniei urmeaza sa sustina doua antrenamente. Unul de la 10:30 si altul de la 16:30. Este singura zi in care antrenamentele sunt deschise publicului, dar se pare ca numai romanilor. Ostrava este un oras al tramvaielor, circula pe multe strazi, iar intr-unul dintre ele ma urc si eu pentru a ajunge la arena. Cobor in statie in jurul orei 10.

Ma plimb cateva minute in jurul arenei si am surpriza sa constat ca totul este pustiu. Nici tipenie de om. Portile sunt incuiate, niciun paznic, nimic! Dupa un timp dau de un grup de 4 romani care incearca si ei sa gaseasca un loc prin care se poate patrunde. Pana la urma descoperim o intrare mai ascunsa, intrarea VIP. Oamenii de acolo ne spun ca putem intra, numai ca trebuie sa avem putintica rabdare pana termina cehoaicele antrenamentul, nu care cumva sa le aflam tacticile secrete. Pe la 10:40 vine cineva si ne conduce inauntru. Simona tocmai incepuse antrenamentul.

Folosita de obicei pentru meciuri de hochei, arena a fost adaptata astfel incat sa poata gazdui meciuri de tenis. Informatiile despre capacitatea arenei sunt contradictorii, variind intre 6000 si 12000 de locuri, dar mie mi s-a parut mai mica decat cea de la Cluj. Cert este ca la acest antrenament eram doar 5 spectatori in tribune, iar pe parcurs au mai venit 2-3. Cu aceasta ocazie am dat si un mini-interviu pentru ProTV, la propunerea Alexandrei, reporterita lor, care ma stia de pe facebook. Simo s-a antrenat timp de o ora si jumatate cu Irina Begu. Dupa antrenament, i-am facut cadou un album cu principalele momente din cariera ei, cu ocazia implinirii a 10.000 de zile de cand s-a nascut. Sper sa-i fi placut.

In pauza dintre antrenamente m-am dus la Avion Mall, unul dintre cele 3 mall-uri ale orasului. Nu sunt un mare adept al centrelor comerciale, dar pentru ca aici nu aveai multe de vazut si pentru a scapa de frigul de afara, am ajuns sa le vizitez pe toate 3 cat timp am stat in Ostrava.

La antrenamentul de dupa-amiaza, au venit mai multi romani, sa zic vreo 25, dar nu a mai fost la fel de interesant, pentru ca Simo nu s-a mai antrenat. A fost randul Mihaelei Buzarnescu, Monicai Niculescu si Anei Bogdan. Aici m-am intalnit si cu Laura, pe care o stiam de cand am fost anul trecut la Roma, care se imprietenise pe drum cu un italian, mare fan al cehoaicelor. Pe seara ne-am dus toti trei sa mancam si am nimerit chiar la restaurantul in care se afla echipa Cehiei. Evident ca in momentul in care au plecat, italianul nu a scapat ocazia sa se pozeze cu ele.

Sambata m-am intalnit cu Bogdan, pe care il stiam de la editiile care se disputasera in Romania. Fiind din Bucuresti, l-am rugat sa-mi ridice si mie biletul de la federatie. Imi luasem initial bilet de la cehi, dar pana la urma l-am revandut si am luat in sectorul romanesc. Ne-am plimbat putin prin oras pana sa ne indreptam catre arena. Am urcat in turnul primariei, unde am arborat drapelul nostru.


Si veni timpul marii confruntari! Am plecat spre locul bataliei echipat in mod corespunzator, cu scut, sabie si armura.

Arsealul a fost completat odata ce am patruns in arena, cu batoane gonflabile pentru aplaudat si esarfa tricolora furnizata de cei din staful Romaniei.

Sectorul romanesc numara in jur de 500 de persoane, iar alte cateva sute erau imprastiate printre cehi. Locurile din fata erau rezervate pentru Emil Boc si tovarasii sai veniti de la Cluj. Restul aveam bilete mai in spate, unii chiar destul de izolati, in sectorul de sus. Macar cei care au luat locurile din fata si-au facut datoria si au initiat scandarile pe tot parcursul meciurilor, reusind astfel sa dominam fondul sonor al arenei. Printre noi a stat si tatal Simonei, care era foarte amabil si vesel, vorbind si facand poze cu toata lumea care il solicita.

Primul meci s-a disputat intre Mihaela Buzarnescu si Karolina Pliskova. Forma in care se aflau cele doua nu putea fi mai diferita. Mihaela pierduse toate meciurile jucate de cand s-a accidentat in vara si pana acum, iar Karolina castigase 9 din cele 10 meciuri disputate anul acesta. Desi au fost momente in care i-a facut fata, problema invingatoarei nu s-a pus niciodata cu adevarat, Cehia castigand prima disputa in doua seturi. Cehia - Romania 1-0

In cel de-al doilea meci al zilei, Simona o infrunta pe tanara si nelinistita Katerina Siniakova. Primul set a fost mai echilibrat, Simo impunandu-se cu 6-4. In cel de-al doilea, cehoaica nu a mai avut nicio sansa, l-a cedat cu 6-0. Dupa meci Simo a venit sa dea autografe si sa bata palma cu noi. Cehia - Romania 1-1

Asa cum aratau si calculele hartiei, prima zi s-a incheiat la egalitate, urmand ca totul sa se decida duminica. Spre deosebire de meciurile din prima zi, toate cele 3 meciuri de duminica se anuntau echilibrate.

Duminica dimineata m-am intalnit din nou cu Bogdan si ne-am dus sa vizitam o fosta fabrica miniera: Viktovice. Timp de aproape doua ore ne-am plimbat cu un tur ghidat printre monstrii de otel. Desi am avut un audioghid in engleza, totusi era cam plictisitor sa stam dupa ghidul ceh sa explice ceva din care nu intelegeam nimic. Am urcat si in Bolt Tower, un turn amenajat un varful fabricii, in care a fost deschisa o cafenea.


Tot aici am gasit si un Mig vopsit in culorile Romaniei. Fortele aeriene sunt cu noi! :)

Luam tramvaiul si ne indreptam spre Ostravar Arena. Aveam de gand sa imi iau ceva de mancare inainte de meciuri, din interioarul arenei. Reusesc cu greu acest lucru, dupa ce stau zeci de minute la coada. Organizarea cehilor in aceasta privinta lasa de dorit, sunt prea putine puncte de vanzare si se misca prea incet. O alta problema este faptul ca holurile de acces sunt foarte stramte. ISU n-ar fi dart autorizatie acestei sali nici cu portie dubla de mita la primar! Pur si simplu in pauza dintre meciuri se formau ambuteiaje umane si nu mai puteai sa inaintezi. O evacuare de urgenta a salii ar fi fost imposibila.

E timpul pentru meciul vedeta: Simona vs Pliskova. In tenis match-up-ul este foarte important. Adica modul in care se pliaza stilurile de joc ale jucatorilor. A il bate pe B, B il bate pe C, dar C il bate pe A. Pentru ca tenis! Poti sa fii numarul unu, sa invingi majoritatea jucatorilor dar sa pierzi constant la un jucator mai slab clasat. Pentru ca nu-ti convine stilul lui de joc, nu ti se potriveste. Pliskova are o problema cu stilul Simonei, a recunoscut chiar ea. Cu toate astea, a reusit sa obtina doua victorii, una chiar in meciul de Fed Cup din 2016, iar alta anul trecut pe zgura, la Madrid. Pe suprafete lente pare ca Pliskova se descurca mai bine, iar acum se spunea despre suprafata de la Ostrava ca e destul de lenta. Si intr-adevar, meciul a fost strans si intens. Primul set i-a revenit Simonei, dar apoi lucrurile s-au echilibrat. Pliskova a dus meciul in decisiv, unde dupa lupte grele Simo a scapat pana la urma in castigatoare.
Cehia-Romania 1-2

Romania preluase conducerea si mai aveam nevoie de o victorie pentru a castiga confruntarea. Speram sa o poata obtine Mihaela Buzarnescu, mai ales ca incepuse foarte bine meciul, conducea cu 3-0. Dar Siniakova a reusit sa intoarca scorul si sa nu-i mai dea nicio sansa Mihaelei. Cehia-Romania 2-2

Urma ca meciul de dublu sa decida echipa castigatoare. In echipa noastra, Monica Niculescu si Irina Begu, dublul nostru care ne adusese multe victorii importante. In echipa cehilor, Siniakova si  Krejcikova, echipa de dublu aflata pe primul loc in lume. Greu. Putini ne dadeau sanse. Chiar cu mult timp inainte de meciuri se spunea ca trebuie sa castigam inainte de a ajunge la dublu, ca acolo nu prea avem sanse. E posibil ca asta sa-i fi ajuns la urechi si unei oltence, pe numele ei Monica Niculescu. Si s-o fi ambitionat spunandu-si "Ce ma, ne bat pe noi astea?!". Altfel nu se explica meciul exemplar pe care l-a facut in acea seara. A fost o seara in care cea mai buna jucatoare din lume la dublu se afla pe teren si nu era in echipa cehilor. Fara a lua din meritele Irinei, in acea seara Monica a fost incredibila, agatand tot la fileu si dand incredere echipei. Romania a pierdut primul set la tiebreak, dar le-a castigat pe urmatoarele doua, obtinand o victorie uriasa. Suntem in semifinale! Cehia-Romania 2-3

Din pacate, am facut o eroare, am subestimat timpul in care se vor termina meciurile si daca ramaneam pana la final pierdeam avionul. Asa ca am fost nevoit sa plec de la meciul de dublu la 3-2 in decisiv. Sa-mi fie invatatura de minte data viitoare! Am vazut finalul pe telefon, in taxi.

Peste două luni urmeaza o noua bătălie importanta pentru trupele române. Pe 20-21 aprilie, pe malurile Senei, la Rouen.

vineri, 12 octombrie 2018

Roland Garros 2018 - One moment in time

Am tot amanat sa scriu despre Roland Garros, fiindca mi se parea ca indiferent ce as scrie, nu se va putea ridica la inaltimea momentului respectiv. Unele lucruri nu pot fi descrise in cuvinte, dar macar voi incerca sa fac o mica relatare a ceea ce am trait la inceput de iunie pe arenele turneului parizian.

Am mai fost la Roland Garros in 2014. Mi-a placut mult atunci si oarecum am amanat revenirea pentru a nu strica vraja care imi ramasese in memorie de atunci. In martie, cand s-au pus biletele in vanzare, am luat bilete pentru doua zile din prima saptamana si pentru finala feminina.  Imi luasem deja bilete de avion pentru 30 mai - 3 iunie, cat si pentru 8-10 iunie. Era pentru prima data cand imi luam bilet la o finala de Mare Slem. Am avut speranta ca o pot vedea pe Simona jucand in ea. Planul de rezerva, in cazul in care ea nu ajungea acolo, era sa vand biletul si fie sa ma duc sa ma plimb prin oras, fie sa renunt de tot la intoarcerea in Paris.

Ziua de 30 mai a inceput cu mari emotii. Aeroportul din Craiova, desi are putine curse, are prostul obicei sa programeze cate doua la aceeasi ora. Pe langa asta, dau drumul la o singura poarta de scanare a bagajelor. Cum de acasa pana la aeroport fac 5 minute cu masina, am ajuns cu mai putin de o ora inainte de ora decolarii. Am avut surpriza sa constat ca e o coada uriasa la imbarcare, care se misca foarte incet, acolo fiind asezati si pasagerii zborului de Londra care decola o jumatate de ora mai tarziu. Cand o prietena m-a sunat sa-mi zica ca a urcat deja in avion iar eu vedeam ca stau pe loc la o coada uriasa, deja incepusem sa ma gandesc serios la varianta in care avionul va decola fara mine. Pana la urma, ne-au lasat pe cei cu zborul de Paris in fata, probabil a mai asteptat si avionul dupa noi sa ne imbarcam, iar in final am rasuflat usurat.

Am aterizat pe indepartatul aeroport Beauvais in jurul orei 8, am luat autobuzul spre oras, timp in care mi-am dat seama ca si in Paris sunt ambuteiaje, apoi am luat metroul, iar la 11:05 intram pe arena Philippe Chatrier, unde Simona tocmai termina incalzirea si se pregatea sa inceapa meciul din primul tur cu Alison Riske. Nici n-am apucat bine sa ma dezmeticesc, ca americanca a si ajuns la 5-0. Pericol! Desi pierde primul set, Simona da semne de revenire, asa ca nu ma panichez mai mult decat e cazul. Din fericire, seturile doi si trei sunt castigate lejer de Simo, care trece cu bine de hopul primului tur. In mod normal, meciul trebuia sa se fi jucat in ziua precedenta, dar din cauza ploii s-a amanat. Numai bine ca sa pot ajunge si eu.


Ies afara, cu intentia de a o astepta pe Simo la iesire pentru a-i da un trandafir pe care il cumparasem inainte sa intru in complex. E o zona langa Philippe Chatrier pe unde intra jucatorii, dar dupa multe ore de asteptare aveam sa imi dau seama ca mai exista si alte iesiri, cum ar fi un tunel prin care jucatorii ies direct afara, la masini. Asta e, nu e prima data cand o astept degeaba, dar acum am stabilit un nou record de timp. Dupa ce trece suficient de mult timp incat trandafirul incepe sa se plosteasca, ma duc sa vad ce meciuri au mai ramas de desfasurat.

A doua zi aveam bilete pe Suzanne Lenglen, iar de data asta ma insoteau la arene Costi si Artemis. Simona trebuie sa joace din nou, cu Taylor Townsend, si e programata tot pe Chatrier. Facem o eschiva, scoatem la vanzare biletele de pe Leglen, care se dau ca painea calda, fiindca acolo e programat Nadal, si cumparam bilete pe Chatrier. Roland Garros a implementat acest sistem foarte folositor in care poti revinde bilete, un sistem din care Wimbledonul ar avea ce invata.

Americanca cea plinuta nu reuseste sa-i faca fata Simonei, care se impune in doua seturi fara emotii.

Dupa meci, Simo da un interviu celor de la Digi, dar la un moment dat pleaca brusc, probabil suparata de o intrebare care i-a fost adresata.

Sambata e ultima zi petrecuta in Paris si imi propusesem sa vizitez orasul. Dar planurile de acasa nu se potrivesc cu cele din Roland Garros. Cand ma uit seara pe programul de sambata, vad ca liderul mondial e programat pe mica arena cu numarul 18, unde biletele sunt ieftine si spectatorii stau aproape de teren. Asa ca dupa multe refresh-uri reusesc sa-mi cumpar bilet pentru a doua zi, cu doar 35 de euro. Pentru zilele anterioare pe Chatrier, dadusem in jur de 70-80.

Problema cu arenele mici e ca sunt mai tot timpul pline. Iar daca vrei sa vezi un jucator important trebuie sa vii din timp sa ocupi loc. Simona joaca cu Andrea Petkovic in al treilea meci al zilei. Primul meci incepe de la ora 11. Ecuatia e simpla: trebuie sa ajung pe terenul 18 la ora 10, cand se deschide intrarea si sa raman pe acel loc neintrerupt pana cand se va termina meciul Simonei. Ocup loc in transee in primul rand, imi fac provizii de apa si mancare. Va fi mai greu de rezistat fara sa merg la toaleta, dar incerc sa consum doar strictul necesar de lichide. Alaturi de mine, procedeaza la fel cativa amici pe care ii stiu de pe forumul treizecizero.ro, cu care ma mai intalnisem si in alte ocazii si care au venit in aceeasi perioada cu mine la RG.

Cele doua meciuri de dinainte se lungesc, mai ales lupta dintre Sloane Stephens si Camila Giorgi. Apoi urmeaza micutul Diego Schwartzman, pe care il vazusem tot aici in urma cu 4 ani, contra lui Roger Federer. Cand Simona si Petkovic intra pe teren, arena erupe. Arenele astea mijlocii, intre 1000 si 4000 de locuri sunt preferatele mele. Cea mai frumoasa atmosfera pe astfel de arene o gasesti. Iar faptul ca esti atat de aproape de teren e un mare plus. Contrar asteptarilor, suporterii germani ne depasesc numeric. Ambele tabere isi incurajeaza neincetat favorita. Scandarile Pet-ko, Pet-ko se termina in Si-mo, Si-mo! Pe teren meciul e greu. Jucatoarea germana rezista bine, duce setul in prelungiri si Simona se impune greu cu 7-5. Dar la inceputul setului doi, Petkovic se accidenteaza. Desi ramane pe teren pana la final, nu mai reuseste sa opuna o rezistenta suficienta si Simo castiga cu 6-0. Reusesc performanta de a sta 4 zile la Paris si de a o vedea pe Simona in 3 meciuri. Speranta mea de a reveni saptamana viitoare pentru a o vedea jucand in finala ramane vie.



Marea finala
Si veni timpul marii finale! Batu Simo tot ce prinse: de la defilarea cu Mertens, la meciul muncit cu Kerber si surclasarea Muguruzei intr-un meci de pus in rama. Mai ramanea un ultim obstacol, campioana de la US Open, numarul 10 mondial, Sloane Stephens. 

Ca sa ajung la Paris de data asta fac un mic artificiu, pentru ca vinerea nu avem zboruri din Craiova. Asa ca zbor la Koln, de unde iau trenul de mare viteza spre Paris. E o varianta pe care o recomand. Luat din timp, cu 3 luni inainte, biletul de tren costa 35 de euro. Dar din acestia se scad cei 17 euro pe care oricum ar fi trebuit sa-i dau pe autobuz de la Beauvais pana in oras. Iar legatura intre aeroportul din Koln si gara se face usor, rapid si ieftin. De emotii nu scap nici de data asta, pentru ca decolarea se amana cam o ora din cauza unor probleme tehnice, iar timpul dintre aterizare plecarea trenului e destul de strans. In final ajung la timp, iar dupa inca 3 ore si jumatate cobor in Gare du Nord.

Dupa ce ma cazez ajung in locul in care ajunge inevitabil oricine viziteaza Parisul, iar si iar: Champ de Mars. Ma asez pe iarba si admir turnul Eiffel. E noaptea de dinainte de finala.

9 iunie 2018 - O zi care va ramane in istoria sportului romanesc.

Plec de dimineata de la hotel si ma indrept catre metrou. Orice iubitor al tenisului stie ca la inceput de iunie descifrarea labirintului de linii ale metroului parizian are un singur scop: gasirea rutei cea mai scurta catre Porte d'Auteuil. Eu ajung devreme, nu e nici 10 dimineata, dar nu vreau sa ratez niciun moment. Pe aleile complexului nu mai e agitatia din prima saptamana. Din cele 128 de jucatoare si 128 de jucatori au mai ramas doar cate doi. 126 sunt deja acasa, asteptand si ei cu un pop-corn in mana sa vada ultima lupta. Usor-usor lumea incepe sa vina, se cumpara ultimele suveniruri, se vizioneaza meciuri demonstrative. Incepe sa se auda un usor freamat, se simte emotia in aer.

Sunt multi romani. Ii aud vorbind, ii vad afisand cu mandrie tricolorul. Multi se fotografiaza cu peretele rosiatic cu inscriptia turneului. Zidul care a doua zi va deveni locul in care campioana va avea sedinta foto cu trofeul. Urmez si eu exemplul lor. 

Aerul de legenda e completat de cele 3 personaje echipate in costume de demult.

Ma duc la finala junioarelor, ma intalnesc cu Laur, cu care statusem pe baricade in turul 3 la meciul cu Petkovic, iar cand se deschid portile pe Philippe Chatrier ma duc pe locul meu aflat tocmai in inaltul tribunei si astept nerabdator sa inceapa ultimul act. Imi amintesc cum traisem finala din anul precedent, cu Ostapenko. Fiind plecat intr-un team building am vazut meciul pe telefon, asezat pe o bordura din micul oras buzoian Nehoiu. Acel meci, pe care Simona l-a avut la un moment dat in mana a fost o infrangere foarte dura. Acum, un an mai tarziu, iat-o pe Simona castigandu-si dreptul la o noua sansa, iar pe mine inlocuind bordura buzoiana cu scaunul de pe Chatrier.

Sutele de romani intra primii pe arena, de ai impresia ca esti la Bucuresti. Vin si francezii, iar cand jucatoarele intra pe teren, tribunele sunt deja pline.

Emotiile sunt mari si cresc pe masura ce meciul inainteaza. Speram ca Simo sa intre bine in meci, sa o surclaseze pe americanca, sa-i arate de la inceput ca zgura e pentru europeni, americanii sa ramana la cimentul lor. Dar n-avem noi norocul asta, sa avem un meci usor. Stephens returneaza mingile ca un robot, tare si bine plasate, iar Simona desi lupta din rasputeri pentru fiecare punct, majoritatea se decid in avantajul americancei. Cand Stephens are set si break, gandurile rele incep sa-si faca locul. Cat ghinion sa mai aiba fata asta, de ce trebuie sa dea mereu in finala de jucatoare care fac meciul vietii? Dar speranta ramane acolo, pana la sfarsit. 

Langa mine stau niste francezi care se bucura la punctele castigate de americanca. Romanii inca isi fac simtita prezenta, dar parca mai slab decat inainte de meci. Sunt si multi care nu prea au treaba cu tenisul. Aud multe strigate aiurea sau in momente neadecvate, poate mai multe decat la oricare alt meci la care am luat parte pana acum.

Pe teren, Simo da semne de revenire. De la 0-2 in setul 2, reuseste sa egaleze, iar apoi sa mai faca inca un break si sa intre in avantaj pentru prima oara in meci. Dupa ce totul parea sa mearga impotriva ei, dupa ce incercasem sa ma consolez cu ideea ca s-ar putea sa piarda azi, iata ca dintr-o data situatia se intoarce. Adrenalina marii victorii incepe din nou sa-si faca loc, revine visul imnului Romaniei rasunand pe aceasta arena legendara, in timp ce aceasta fata minunata tine trofeul mult ravnit in brate. Dar mai e mult pana departe. Stephens revine, face 4-4, si se apropie la o lungime de doua ghemuri de inchiderea meciului. Ghemul urmator, e poate cel mai important ghem pe care Simona avea sa-l joace in intreaga sa cariera. Modul in care a ales sa-l joace e de vazut, de revazut, de memorat, de pus in rama. Campionii au o vorba: "sometimes you win, sometimes you learn". Infrangerile sunt o etapa inevitabila din viata unui sportiv, care nu trebuie privite neaparat ca pe un esec, ci ca pe o lectie din care ai de invatat. Cu un an in urma, Simona a pierdut dramatic finala cu Ostapenko. Privind in urma, ea si-a reprosat ca a fost prea pasiva in momentele de final, dandu-i sansa letonei sa reintre in meci. Acum, cand finala cu Stephens trebuia sa o apuce intr-o directie sau alta, Simona n-a mai stat pe ganduri. Si-a luat meciul in proprile maini si n-a mai stat la mana adversarei. Intr-un moment in care ambele jucatoare atinsesera cel mai inalt nivel, Simona a atacat cu un curaj nebun si i-a pus lui Stephens niste mingi in colturile terenului pe care a fost imposibil sa le mai ajunga. Debusolata, americanca a cedat si ghemul urmator. Aveam set decisiv.

Setul decisiv a reprezentat defilarea Simonei catre trofeul pe care si l-a dorit atat de mult si pe care il merita si mai mult. A fost 1-0, 2-0, 3-0. Aici, la 3-0, intr-un ghem strans, am avut un nou flashback din finala de anul trecut. Atunci, la un scor similar, Simona a trimis o minge in lung de linie care se ducea castigator spre terenul advers. Numai ca acea minge a muscat banda fileului si traiectoria i s-a modificat, iesind in out. Acum, Stephens avea atacul decisiv, dar mingea a muscat fileul, viteza i s-a atenuat, iar Simona a replicat decisiv. Si s-a facut 4-0. La 5-0 victoria era iminenta. Stephens si-a facut serviciul la 5-1 iar Simona trebuia sa serveasca pentru meci. Desi a avut emotii uriase, asa cum marturisea ulterior, a jucat impecabil acel ghem, propulsata de atatea experiente acumulate. In momentul cand la minge de meci Stephens a trimis in fileu, visul Simonei devenea realitate. Dupa cele trei finale de Slam pierdute, toate foarte stranse si cedate dramatic, Simona isi implineste visul tot dupa o lupta plina de emotii, cu susisuri si coborasuri. Asa cum intreaga lume a tenisului a cazut de acord, nimeni n-ar fi meritat mai mult.


E greu sa descriu ce am simtit atunci cand imnul Romaniei a rasunat pe arena Philippe Chatrier, avand-o in centru pe aceasta fata care mi-e atat de draga. E un moment la care am visat si eu odata cu ea, dar nu mi-am imaginat ca il voi putea trai pe viu. Daca nu luam biletele din timp, nu mi-as fi permis sa platesc preturile exorbitante ca sa vin special pentru finala. Si e prima data cand imi iau bilet la o finala de Grand Slam. Ce mi-as putea dori mai mult ca fan? Am avut norocul sa pot asista din tribune la atatea victorii importante! Am vazut-o ridicand trofeul la Sofia, in acel turneu entuziasmant din 2013 cand am venit sa o vad pentru prima data. Am vazut-o spulberand-o pe Serena Williams cu 6-0 6-2, chiar de ziua mea. Am vazut-o cucerind in 2016 turneul de la Madrid, cea mai importanta victorie a carierei in acel moment. Iar acum, pe 9 iunie 2018, am vazut-o indeplinindu-si marele vis. Orice ar urma va fi bonus.

Am sorbit fiecare moment din sedinta foto care a urmat. Minute bune mai tarziu, cand in arena mai ramasesera doar campioana si cateva sute de spectatori, majoritatea romani, am initiat un ultim cor de Si-mo-na, Si-mo-na, in timp ce ea se pregatea sa paraseasca arena. Toti romanii s-au mutat apoi in afara arenei, unde campioana a iesit cateva zeci de secunde sa prezinte trofeul. Am vazut-o bucurandu-se pe terasa arenei, impreuna cu familia si prietenii. Am asteptat-o pana la plecare impreuna cu inca vreo 10 romani, cand francezii se pregateau sa ne evacueze din complex fiindca se facuse ora inchiderii. Dar din pacate a iesit prin tunel si n-a mai venit la noi.

M-am intors pe pajistea de la turnul Eiffel si am stat acolo pana spre dimineata. Simona era numarul unu mondial si campioana de Grand Slam.