De la California Dreamin' la Pandemic U.S.A.

Era 7 martie 2020 cand ne urcam in avionul British Airways cu destinatia Los Angeles. Cu cateva luni in urma se petrecea un eveniment pe care nu l-am luat in calcul: un chinez mancase lililac. Desi incepusera sa apara cazuri in majoritatea tarilor, la plecare nu ne trecea prin cap ca asta ne va afecta calatoria. Singura temere a fost ca la intoarcere era posibil sa ne bage doua saptamani in izolare. Iar Raluca mai avea o temere sa nu ne intalnim cu ursul. Dar s-a mai linistit cand a citit pe net ca ursii negri sunt mai prietenosi, iar daca le zici "Go bear, go!", pleaca. Trebuia sa ne intoarcem pe 28 martie cu British Airways via Londra. Am aterizat la Bucuresti pe 19 martie, cu Turkish-ul din Istanbul. Cu o masca pe fata si cu promisiunea ca vom reveni sa terminam ce ne-a ramas.

Totul incepuse prost. Cum se intampla de obicei, printr-o miraculoasa coincidenta, in perioada in care mergeam noi se desfasura un turneu de tenis: Indian Wells. Sau, ma rog, trebuia sa se desfasoare. In dimineata plecarii aflu ca Simona s-a retras din turneu din cauza unei accidentari. Mai in gluma, mai in serios, intreb: Pai ce rost are sa mai mergem? Eh, lasa ca mergem sa vizitam.

Primele zile au decurs lin. Seara mai intram pe net sa vedem stirile de acasa, sa ne uitam pe clasamentul cu cazuri nou aparute. Dar nivelul nostru de alerta era inca scazut. Ceva s-a schimbat insa cand ajunsi la frumoasa cazare de langa Yosimite, il vedem pe Trump la tv anuntand ca suspenda toate zborurile spre Europa, cu exceptia celor de UK. Bai ce tari suntem noi, ne-am luat zbor fix prin Londra. Stiam noi ce stiam! Ce or face fraierii ceilalti care se intorceau prin alte tari? Ce ne pasa noua... Ce fraieri!

Mai vedem niste cascade, vizitam niste sequoia si vine timpul sa plecam spre Los Angeles. Intre timp Trump se suceste si se gandeste ca frate, frate dar branza e pe bani. Dragi prieteni britanici, taiem si zborurile spre voi, ca prea aveti cazuri multe si nu stiti sa controlati pandemia. Luati exemplu de la noi, doar cateva sute de cazuri! Hopa, stai bai nene, noi cu ce ne mai intoarcem acasa? Haha, ce tare, pierduti printre straini! Dar de ce sa ne facem noi griji de acum, vedem cand o veni timpul sa plecam. In cel mai rau caz sigur trimite statul roman un avion privat sa ne salveze. 

Mai trec doua zile, primele efecte ale covidului incepusera sa se faca simtite: o casa bantuita si orasul-fantoma Calico, pe care voiam sa le vizitam, erau inchise. Hmm... daca corona a bagat frica si in fantome e cam nasol. Ajungem in frumosul parc national Joshua Tree, ne plimbam toata ziua prin peisajele de pe alta planeta, apoi vine timpul spre seara sa mergem la supermarket sa facem cumparaturi. Aici, surpriza, americanii se pregateau de razboi. Acelasi magazin in care mai fusesem cu doua zile in urma avea acum rafturile aproape goale. 

Seara este convocat la hotel primul Consiliu de Coroana.  ̶B̶r̶a̶t̶i̶a̶n̶u̶ Costi considera ca este mai prudent sa cedam. Dusmanul, spune el, ne-a inconjurat, suntem atacati din toate partile. Primeste sustinere din partea sotilor  ̶M̶a̶r̶g̶h̶i̶l̶o̶m̶a̶n̶  Sandu. Dupa ample negocieri, ajungem la un acord sa schimbam intoarcerea, sa ne intoarcem peste 3 zile. 

In cele 3 zile ramase incercam sa vizitam cat mai multe: Valley of Fire, Bryce Canyon si parcul Zion. Dupa ce il vizitam pe primul, o adevarata minune a naturii, ne cazam in Las Vegas si plecam sa luam pulsul orasului. Cazinourile tocmai se inchisesera, restaurantele pareau sa aiba ultima seara de functionare. Pe la 11 seara, dupa o scurta tura suplimentara prin oras, eu, Gabi si Sandeii ne intoarcem la hotel, ii lasam la camera lor si ramane sa ne vedem la 8 dimineata ca sa plecam spre Bryce Canyon. Costi, ramas singur in camera de vreo doua ore, avusese timp sa faca nazbatii. Mai precis, sa surfeze tot internetul si sa citeasca stiri apocaliptice. Drept pentru care, cand ajungem in camera convoaca imediat Al doilea Consiliu de Coroana. Pretinde sa cedam numaidecat. Ca nu mai e de trait cu americanii, ca nu vom mai avea cu ce sa ne intoarcem. Primim ultimatum sa schimbam din nou biletele pentru a doua zi, ca daca nu, el oricum pleaca fara noi. Sandeii il sustin mai puternic de aceasta data, iar cand il conving si pe Gabi, balanta se inclina in favoarea acestora. Doar eu si Silviu mai doream sa rezistam cu orice pret, sa nu cedam. Cum ar spune Neagu Djuvara, ma intreb daca nu cumva tocmai acesti doi viteji aveau dreptate. Nu cedezi o palma de pamant fara un foc de arma!

Iata-ne a doua zi urcati in masini pregatiti sa depunem armele. Ca la orice capitulare, atmosfera era incarcata. Pe timpul noptii, cei de la British ne-au anulat zborul intre Londra si Bucuresti. Astfel ca momentan doar pana la Londra avem bilet. La British nu raspunde nimeni, la Expedia nici atat. Cautam pe net sa vedem ce variante avem. Urmatorul zbor spre Bucuresti e dupa 3 zile si costa 500 de euro. 

Ajunsi la aeroport ne asezam cuminti la coada British, sperand intr-o solutie-minune. Cand ne vine randul, ii spun povestea unei doamne cam intepate si o intreb cum putem ajunge la Bucuresti. Good question - zice ea. Are insa o idee, ne intreaba care sunt relatiile Romaniei cu Turcia. Pai cum sa fie, ne-au pus sa platim tribut, dar nu ne-au facut pasalac. De cand cu Hagi si Lucescu, chiar suntem prieteni. Va trebuie viza? Nu ne trebuie! Pai atunci ia sa vedem daca va pot gasi ceva la Turkish. Vreti prin Istanbul? Daaa, vrem! Asteptam cu mare emotie sa vedem ce ne gaseste tanti. Semnele par bune, cica ar fi zboruri. Uraaa! 

Leti si Silviu primesc primii biletele, avand o rezervare separata. La noi, ceilalti 5, incepe sa se termine norocul. Ne zice ca nu mai are decat cu escala de vreo 19 ore in Istanbul. Confruntati inainte cu varianta de a ramane blocati in Londra, inca ni se parea o solutie foarte buna. Numai ca, ce se vezi, dupa ce ne emite biletele observam ca plecarea din Los Angeles nu e astazi, ci maine! Ne ducem inapoi la ea sa verificam. Cu un aer cam acru ne zice ca da, asa se pare, maine plecati. Eu v-am ajutat, fiti multumiti, mai sunt si altii la coada! 

Costi insista sa mergem la cei de la Turkish sa vedem daca chiar nu mai sunt locuri. Asa ca ne mutam in sala alaturata si ne punem si acolo la coada, de data asta a turcilor. Cu ochii pe ceas, fiindca nu mai e mult pana cand avionul Turhish trebuie sa decoleze. O cucoana mai sperioasa ne atrage atentia sa ne dam mai in spate ca poate o infectam. Ajungem la ghiseu, ne ia turcul biletele si se duce in spate sa verifice. Aflam ca mai sunt destule locuri, britanica acra ne-a vandut gogosi cautand sa-si acopere greseala. Dar ca fiind emise de British ei nu pot sa ni le schimbe, ci trebuie sa apelam la insulari. Fuga inapoi! De data asta alegem alt ghiseu, o evitam pe cucoana acra. Timpul pana decola avionul se reducea tot mai mult. O rugam pe o fata din fata noastra sa ne cedeze locul la coada si prin amabilitatea ei avansam un loc. Mai sunt in fata noastra doua romance care incearca si ele sa ajunga la Bucuresti. Pleaca fara o solutie si le aud facand planuri cum sa scape din Londra. Le opresc si le spun sa ceara varianta prin Istanbul, ca pe noi asa ne-au rezolvat. Refuza, spunand ca mai bine raman in Londra decat in Istanbul. Treaba voastra, dar cred ca ati ramas ceva vreme blocate pe acolo. Noi reusim in sfarsit sa luam biletele cele bune, avem zbor prin Istanbul care decoleaza peste o ora, cu escala scurta. Uraa! hai la poarta de imbarcare! Dar nu atat de repede, ca descopar ca nu mai am pasaportul! Dupa secunde de panica ma gandesc ca e posibil sa il fi uitat la ghiseul British. Fuga inapoi la ghiseul British! E acolo, il cer, il primesc, ne imbarcam intr-un avion destul de gol si in 12 ore suntem in Istanbul, iar peste ceva timp ajungem acasa!