vineri, 12 octombrie 2018

Roland Garros 2018 - One moment in time

Am tot amanat sa scriu despre Roland Garros, fiindca mi se parea ca indiferent ce as scrie, nu se va putea ridica la inaltimea momentului respectiv. Unele lucruri nu pot fi descrise in cuvinte, dar macar voi incerca sa fac o mica relatare a ceea ce am trait la inceput de iunie pe arenele turneului parizian.

Am mai fost la Roland Garros in 2014. Mi-a placut mult atunci si oarecum am amanat revenirea pentru a nu strica vraja care imi ramasese in memorie de atunci. In martie, cand s-au pus biletele in vanzare, am luat bilete pentru doua zile din prima saptamana si pentru finala feminina.  Imi luasem deja bilete de avion pentru 30 mai - 3 iunie, cat si pentru 8-10 iunie. Era pentru prima data cand imi luam bilet la o finala de Mare Slem. Am avut speranta ca o pot vedea pe Simona jucand in ea. Planul de rezerva, in cazul in care ea nu ajungea acolo, era sa vand biletul si fie sa ma duc sa ma plimb prin oras, fie sa renunt de tot la intoarcerea in Paris.

Ziua de 30 mai a inceput cu mari emotii. Aeroportul din Craiova, desi are putine curse, are prostul obicei sa programeze cate doua la aceeasi ora. Pe langa asta, dau drumul la o singura poarta de scanare a bagajelor. Cum de acasa pana la aeroport fac 5 minute cu masina, am ajuns cu mai putin de o ora inainte de ora decolarii. Am avut surpriza sa constat ca e o coada uriasa la imbarcare, care se misca foarte incet, acolo fiind asezati si pasagerii zborului de Londra care decola o jumatate de ora mai tarziu. Cand o prietena m-a sunat sa-mi zica ca a urcat deja in avion iar eu vedeam ca stau pe loc la o coada uriasa, deja incepusem sa ma gandesc serios la varianta in care avionul va decola fara mine. Pana la urma, ne-au lasat pe cei cu zborul de Paris in fata, probabil a mai asteptat si avionul dupa noi sa ne imbarcam, iar in final am rasuflat usurat.

Am aterizat pe indepartatul aeroport Beauvais in jurul orei 8, am luat autobuzul spre oras, timp in care mi-am dat seama ca si in Paris sunt ambuteiaje, apoi am luat metroul, iar la 11:05 intram pe arena Philippe Chatrier, unde Simona tocmai termina incalzirea si se pregatea sa inceapa meciul din primul tur cu Alison Riske. Nici n-am apucat bine sa ma dezmeticesc, ca americanca a si ajuns la 5-0. Pericol! Desi pierde primul set, Simona da semne de revenire, asa ca nu ma panichez mai mult decat e cazul. Din fericire, seturile doi si trei sunt castigate lejer de Simo, care trece cu bine de hopul primului tur. In mod normal, meciul trebuia sa se fi jucat in ziua precedenta, dar din cauza ploii s-a amanat. Numai bine ca sa pot ajunge si eu.


Ies afara, cu intentia de a o astepta pe Simo la iesire pentru a-i da un trandafir pe care il cumparasem inainte sa intru in complex. E o zona langa Philippe Chatrier pe unde intra jucatorii, dar dupa multe ore de asteptare aveam sa imi dau seama ca mai exista si alte iesiri, cum ar fi un tunel prin care jucatorii ies direct afara, la masini. Asta e, nu e prima data cand o astept degeaba, dar acum am stabilit un nou record de timp. Dupa ce trece suficient de mult timp incat trandafirul incepe sa se plosteasca, ma duc sa vad ce meciuri au mai ramas de desfasurat.

A doua zi aveam bilete pe Suzanne Lenglen, iar de data asta ma insoteau la arene Costi si Artemis. Simona trebuie sa joace din nou, cu Taylor Townsend, si e programata tot pe Chatrier. Facem o eschiva, scoatem la vanzare biletele de pe Leglen, care se dau ca painea calda, fiindca acolo e programat Nadal, si cumparam bilete pe Chatrier. Roland Garros a implementat acest sistem foarte folositor in care poti revinde bilete, un sistem din care Wimbledonul ar avea ce invata.

Americanca cea plinuta nu reuseste sa-i faca fata Simonei, care se impune in doua seturi fara emotii.

Dupa meci, Simo da un interviu celor de la Digi, dar la un moment dat pleaca brusc, probabil suparata de o intrebare care i-a fost adresata.

Sambata e ultima zi petrecuta in Paris si imi propusesem sa vizitez orasul. Dar planurile de acasa nu se potrivesc cu cele din Roland Garros. Cand ma uit seara pe programul de sambata, vad ca liderul mondial e programat pe mica arena cu numarul 18, unde biletele sunt ieftine si spectatorii stau aproape de teren. Asa ca dupa multe refresh-uri reusesc sa-mi cumpar bilet pentru a doua zi, cu doar 35 de euro. Pentru zilele anterioare pe Chatrier, dadusem in jur de 70-80.

Problema cu arenele mici e ca sunt mai tot timpul pline. Iar daca vrei sa vezi un jucator important trebuie sa vii din timp sa ocupi loc. Simona joaca cu Andrea Petkovic in al treilea meci al zilei. Primul meci incepe de la ora 11. Ecuatia e simpla: trebuie sa ajung pe terenul 18 la ora 10, cand se deschide intrarea si sa raman pe acel loc neintrerupt pana cand se va termina meciul Simonei. Ocup loc in transee in primul rand, imi fac provizii de apa si mancare. Va fi mai greu de rezistat fara sa merg la toaleta, dar incerc sa consum doar strictul necesar de lichide. Alaturi de mine, procedeaza la fel cativa amici pe care ii stiu de pe forumul treizecizero.ro, cu care ma mai intalnisem si in alte ocazii si care au venit in aceeasi perioada cu mine la RG.

Cele doua meciuri de dinainte se lungesc, mai ales lupta dintre Sloane Stephens si Camila Giorgi. Apoi urmeaza micutul Diego Schwartzman, pe care il vazusem tot aici in urma cu 4 ani, contra lui Roger Federer. Cand Simona si Petkovic intra pe teren, arena erupe. Arenele astea mijlocii, intre 1000 si 4000 de locuri sunt preferatele mele. Cea mai frumoasa atmosfera pe astfel de arene o gasesti. Iar faptul ca esti atat de aproape de teren e un mare plus. Contrar asteptarilor, suporterii germani ne depasesc numeric. Ambele tabere isi incurajeaza neincetat favorita. Scandarile Pet-ko, Pet-ko se termina in Si-mo, Si-mo! Pe teren meciul e greu. Jucatoarea germana rezista bine, duce setul in prelungiri si Simona se impune greu cu 7-5. Dar la inceputul setului doi, Petkovic se accidenteaza. Desi ramane pe teren pana la final, nu mai reuseste sa opuna o rezistenta suficienta si Simo castiga cu 6-0. Reusesc performanta de a sta 4 zile la Paris si de a o vedea pe Simona in 3 meciuri. Speranta mea de a reveni saptamana viitoare pentru a o vedea jucand in finala ramane vie.



Marea finala
Si veni timpul marii finale! Batu Simo tot ce prinse: de la defilarea cu Mertens, la meciul muncit cu Kerber si surclasarea Muguruzei intr-un meci de pus in rama. Mai ramanea un ultim obstacol, campioana de la US Open, numarul 10 mondial, Sloane Stephens

Ca sa ajung la Paris de data asta fac un mic artificiu, pentru ca vinerea nu avem zboruri din Craiova. Asa ca zbor la Koln, de unde iau trenul de mare viteza spre Paris. E o varianta pe care o recomand. Luat din timp, cu 3 luni inainte, biletul de tren costa 35 de euro. Dar din acestia se scad cei 17 euro pe care oricum ar fi trebuit sa-i dau pe autobuz de la Beauvais pana in oras. Iar legatura intre aeroportul din Koln si gara se face usor, rapid si ieftin. De emotii nu scap nici de data asta, pentru ca decolarea se amana cam o ora din cauza unor probleme tehnice, iar timpul dintre aterizare plecarea trenului e destul de strans. In final ajung la timp, iar dupa inca 3 ore si jumatate cobor in Gare du Nord.

Dupa ce ma cazez ajung in locul in care ajunge inevitabil oricine viziteaza Parisul, iar si iar: Champ de Mars. Ma asez pe iarba si admir turnul Eiffel. E noaptea de dinainte de finala.

9 iunie 2018 - O zi care va ramane in istoria sportului romanesc.

Plec de dimineata de la hotel si ma indrept catre metrou. Orice iubitor al tenisului stie ca la inceput de iunie descifrarea labirintului de linii ale metroului parizian are un singur scop: gasirea rutei cea mai scurta catre Porte d'Auteuil. Eu ajung devreme, nu e nici 10 dimineata, dar nu vreau sa ratez niciun moment. Pe aleile complexului nu mai e agitatia din prima saptamana. Din cele 128 de jucatoare si 128 de jucatori au mai ramas doar cate doi. 126 sunt deja acasa, asteptand si ei cu un pop-corn in mana sa vada ultima lupta. Usor-usor lumea incepe sa vina, se cumpara ultimele suveniruri, se vizioneaza meciuri demonstrative. Incepe sa se auda un usor freamat, se simte emotia in aer.

Sunt multi romani. Ii aud vorbind, ii vad afisand cu mandrie tricolorul. Multi se fotografiaza cu peretele rosiatic cu inscriptia turneului. Zidul care a doua zi va deveni locul in care campioana va avea sedinta foto cu trofeul. Urmez si eu exemplul lor. 

Aerul de legenda e completat de cele 3 personaje echipate in costume de demult.

Ma duc la finala junioarelor, ma intalnesc cu Laur, cu care statusem pe baricade in turul 3 la meciul cu Petkovic, iar cand se deschid portile pe Philippe Chatrier ma duc pe locul meu aflat tocmai in inaltul tribunei si astept nerabdator sa inceapa ultimul act. Imi amintesc cum traisem finala din anul precedent, cu Ostapenko. Fiind plecat intr-un team building am vazut meciul pe telefon, asezat pe o bordura din micul oras buzoian Nehoiu. Acel meci, pe care Simona l-a avut la un moment dat in mana a fost o infrangere foarte dura. Acum, un an mai tarziu, iat-o pe Simona castigandu-si dreptul la o noua sansa, iar pe mine inlocuind bordura buzoiana cu scaunul de pe Chatrier.

Sutele de romani intra primii pe arena, de ai impresia ca esti la Bucuresti. Vin si francezii, iar cand jucatoarele intra pe teren, tribunele sunt deja pline.

Emotiile sunt mari si cresc pe masura ce meciul inainteaza. Speram ca Simo sa intre bine in meci, sa o surclaseze pe americanca, sa-i arate de la inceput ca zgura e pentru europeni, americanii sa ramana la cimentul lor. Dar n-avem noi norocul asta, sa avem un meci usor. Stephens returneaza mingile ca un robot, tare si bine plasate, iar Simona desi lupta din rasputeri pentru fiecare punct, majoritatea se decid in avantajul americancei. Cand Stephens are set si break, gandurile rele incep sa-si faca locul. Cat ghinion sa mai aiba fata asta, de ce trebuie sa dea mereu in finala de jucatoare care fac meciul vietii? Dar speranta ramane acolo, pana la sfarsit. 

Langa mine stau niste francezi care se bucura la punctele castigate de americanca. Romanii inca isi fac simtita prezenta, dar parca mai slab decat inainte de meci. Sunt si multi care nu prea au treaba cu tenisul. Aud multe strigate aiurea sau in momente neadecvate, poate mai multe decat la oricare alt meci la care am luat parte pana acum.

Pe teren, Simo da semne de revenire. De la 0-2 in setul 2, reuseste sa egaleze, iar apoi sa mai faca inca un break si sa intre in avantaj pentru prima oara in meci. Dupa ce totul parea sa mearga impotriva ei, dupa ce incercasem sa ma consolez cu ideea ca s-ar putea sa piarda azi, iata ca dintr-o data situatia se intoarce. Adrenalina marii victorii incepe din nou sa-si faca loc, revine visul imnului Romaniei rasunand pe aceasta arena legendara, in timp ce aceasta fata minunata tine trofeul mult ravnit in brate. Dar mai e mult pana departe. Stephens revine, face 4-4, si se apropie la o lungime de doua ghemuri de inchiderea meciului. Ghemul urmator, e poate cel mai important ghem pe care Simona avea sa-l joace in intreaga sa cariera. Modul in care a ales sa-l joace e de vazut, de revazut, de memorat, de pus in rama. Campionii au o vorba: "sometimes you win, sometimes you learn". Infrangerile sunt o etapa inevitabila din viata unui sportiv, care nu trebuie privite neaparat ca pe un esec, ci ca pe o lectie din care ai de invatat. Cu un an in urma, Simona a pierdut dramatic finala cu Ostapenko. Privind in urma, ea si-a reprosat ca a fost prea pasiva in momentele de final, dandu-i sansa letonei sa reintre in meci. Acum, cand finala cu Stephens trebuia sa o apuce intr-o directie sau alta, Simona n-a mai stat pe ganduri. Si-a luat meciul in proprile maini si n-a mai stat la mana adversarei. Intr-un moment in care ambele jucatoare atinsesera cel mai inalt nivel, Simona a atacat cu un curaj nebun si i-a pus lui Stephens niste mingi in colturile terenului pe care a fost imposibil sa le mai ajunga. Debusolata, americanca a cedat si ghemul urmator. Aveam set decisiv.

Setul decisiv a reprezentat defilarea Simonei catre trofeul pe care si l-a dorit atat de mult si pe care il merita si mai mult. A fost 1-0, 2-0, 3-0. Aici, la 3-0, intr-un ghem strans, am avut un nou flashback din finala de anul trecut. Atunci, la un scor similar, Simona a trimis o minge in lung de linie care se ducea castigator spre terenul advers. Numai ca acea minge a muscat banda fileului si traiectoria i s-a modificat, iesind in out. Acum, Stephens avea atacul decisiv, dar mingea a muscat fileul, viteza i s-a atenuat, iar Simona a replicat decisiv. Si s-a facut 4-0. La 5-0 victoria era iminenta. Stephens si-a facut serviciul la 5-1 iar Simona trebuia sa serveasca pentru meci. Desi a avut emotii uriase, asa cum marturisea ulterior, a jucat impecabil acel ghem, propulsata de atatea experiente acumulate. In momentul cand la minge de meci Stephens a trimis in fileu, visul Simonei devenea realitate. Dupa cele trei finale de Slam pierdute, toate foarte stranse si cedate dramatic, Simona isi implineste visul tot dupa o lupta plina de emotii, cu susisuri si coborasuri. Asa cum intreaga lume a tenisului a cazut de acord, nimeni n-ar fi meritat mai mult.


E greu sa descriu ce am simtit atunci cand imnul Romaniei a rasunat pe arena Philippe Chatrier, avand-o in centru pe aceasta fata care mi-e atat de draga. E un moment la care am visat si eu odata cu ea, dar nu mi-am imaginat ca il voi putea trai pe viu. Daca nu luam biletele din timp, nu mi-as fi permis sa platesc preturile exorbitante ca sa vin special pentru finala. Si e prima data cand imi iau bilet la o finala de Grand Slam. Ce mi-as putea dori mai mult ca fan? Am avut norocul sa pot asista din tribune la atatea victorii importante! Am vazut-o ridicand trofeul la Sofia, in acel turneu entuziasmant din 2013 cand am venit sa o vad pentru prima data. Am vazut-o spulberand-o pe Serena Williams cu 6-0 6-2, chiar de ziua mea. Am vazut-o cucerind in 2016 turneul de la Madrid, cea mai importanta victorie a carierei in acel moment. Iar acum, pe 9 iunie 2018, am vazut-o indeplinindu-si marele vis. Orice ar urma va fi bonus.

Am sorbit fiecare moment din sedinta foto care a urmat. Minute bune mai tarziu, cand in arena mai ramasesera doar campioana si cateva sute de spectatori, majoritatea romani, am initiat un ultim cor de Si-mo-na, Si-mo-na, in timp ce ea se pregatea sa paraseasca arena. Toti romanii s-au mutat apoi in afara arenei, unde campioana a iesit cateva zeci de secunde sa prezinte trofeul. Am vazut-o bucurandu-se pe terasa arenei, impreuna cu familia si prietenii. Am asteptat-o pana la plecare impreuna cu inca vreo 10 romani, cand francezii se pregateau sa ne evacueze din complex fiindca se facuse ora inchiderii. Dar din pacate a iesit prin tunel si n-a mai venit la noi.

M-am intors pe pajistea de la turnul Eiffel si am stat acolo pana spre dimineata. Simona era numarul unu mondial si campioana de Grand Slam. 

5 comentarii:

dragos ardelean spunea...

Minunată poveste! Next stop Australia!? :)

George2210 spunea...

Sa nu ardem etapele. Next stop, Singapore! :)

Unknown spunea...

Ce frumooos și emoționant ați scris! Câte trăiri am simțit parcă am fost și eu acolo.Mulțumescu!

George2210 spunea...

Multumesc! :)

cristiexplorer spunea...

Am trăit și eu aceleasi emoții la Roland Garros 2018....dar m-am bucurat să citesc acest REMEMBER frumos scris! Te iubim Simona și îți mulțumim pentru momentele de vis trăite în 9 iunie 2018!