miercuri, 13 septembrie 2017

Aussie Odyssey (4) - Australian Open 2017

Dupa Roland Garros si Wimbledon, Australian Open este cel de-al treilea turneu de Grand Slam la care ajung. Si cel mai departat. Acum mai lipseste doar US Open ca sa-mi fac Career Grand Slam-ul, dar candva va veni si randul sau.

Supranumit si Happy Slam, pot spune ca este si cel mai prietenos turneu de mare slem cu publicul. Iata cateva motive:

  • Gasesti bilete pentru meciurile care te intereseaza. Nu e nevoie sa le cumperi din timp pentru ca vei gasi si cu o zi inainte, dupa ce se afiseaza programul meciurilor. Chiar si la categoria cea mai ieftina.
  • Sunt doar doua arene pe care iti trebuie bilet separat: Rod Laver si Margaret Court. Pe celalalte poti intra cu bilet de ground, inclusiv pe arena Hisense care e cam la fel de mare ca Margaret Court. Astfel l-am putut vedea pe Andy Murray, numarul 1 mondial, jucand in turul 3, cu bilet de ground.
  • Pretul biletelor e rezonabil. 40 AUD un bilet de ground, 80 AUD o sesiune pe Rod Laver in primele tururi.
  • Ai Wi-Fi gratuit in aproape tot complexul.
  • Poti intra cu bautura si mancare aduse din exterior.
  • Complexul e situat in buricul orasului. Putine turnee se pot lauda cu asemenea pozitionare.
  • Poti asista la antrenamentele jucatorilor. Programul antrenamentelor este afisat pe pagina turneului.
Australian Open 2017 incepe chiar cu meciul Simona Halep - Shelby Rogers. Mi-am luat bilet pe central de acum doua zile, imediat ce am aflat programul de joc. Sunt nerabdator si putin prea optimist. Mi-o imaginasem de cateva ori pe Simo ridicand trofeul dupa o finala memorabila. Nu sunt de acuzat, avand in vedere ca pana acum de fiecare data cand am ajuns la meciurile ei a facut turnee foarte bune si a atins mereu macar semifinalele. Dar probabil aveam nevoie si de exceptia care intareste regula, din pacate tocmai aici, in cel mai departat turneu de casa.


Arena Rod Laver e mare dar e bine conceputa. Nu te simti departe de teren. Mai ales ca nu exista despartiri intre sectoare astfel incat te poti muta mai in fata chiar daca ti-ai luat cel mai ieftin bilet.

Simo incepe bine meciul, dar la fel o face si Rogers. Primele ghemuri se joaca la intensitate mare, ambele jucatoare par in forma. Insa pe finalul primului set se intampla ceva ingrijorator: Simona resimte accidentarea la genunchi aparuta prima data la Singapore anul trecut. De aici inainte ceva nu mai merge, iar Rogers nu scade deloc intensitatea, trimitand trasoare spre colturile terenului. Simo pierde 3-6 1-6 si o parte din Australian Open se termina inainte de a incepe. 

De prisos sa spun cat de trist sunt dupa ce se incheie meciul. Nici macar n-am apucat sa o vad la un antrenament. Nici n-am apucat sa i-l dau pe Hoppy, care trebuia sa fie un cangur norocos care sa o ajute sa castige turneul. Urmatoarele ore nu mai vad niciun meci. Ma duc spre locul prin care ies  si intra jucatorii din complex. Nu poti ajunge pana acolo, ci pana la o alee de unde vezi intrarea de sus, practic esti la vreo 5 metri deasupra. Daca eu sunt atat e trist, imi imaginez cum se se simte ea. Astept acolo cam 3 ore, nefiind sigur daca o voi mai putea vedea. Tot asteptand, vad perindandu-se multi jucatori si jucatoare. La un moment dat apar chiar si doua persoane care cara trofeele ce vor fi oferite campionilor. Pana la urma iese si Simo, singura si cu capul in pamant. O strig si i-l arunc pe Hoppy. Schimbam cateva cuvinte si apoi se indreapta spre un autocar. Cangurul n-a putut ajunge la timp in mainile ei, dar in cele din urma a ajuns. Asa ca, Hoppy, du-ti la indeplinire datoria de cangur norocos si ajut-o sa castige turneul de anul viitor!

La turneu m-am intalnit si cu Laur, un fan al Simonei si al tenisului in general pe care il stiu de pe forumurile de pe internet si pe care il mai intalnisem si cand am fost la Turneul Campioanelor din Singapore, in 2014. El locuieste la Londra si a venit sa se plimbe prin Australia pentru o luna. Multe dintre meciurile din cele patru zile pe care le petrec la turneu le vom urmari impreuna.

Apuc sa vad ultima parte din meciul Soranei. Dupa ce reuseste sa se califice mai departe ma mut pe Hisense Arena pentru a-i vedea la lucru pe Andi Murray si apoi pe rebelul Kyrgios. Cam atat pentru prima zi.

Ziua urmatoare o incep la meciul Monicai Niculescu. E o zi foarte calduroasa, temperatura ajunge pana la 36 de grade. Astfel ca tunurile cu apa si umbra unui copac sub care poti urmari meciul lui Gasquet sunt la mare cautare.


Monica Niculescu pierde meciul, la fel cum o face si Ana Bogdan putin mai tarziu in fata rusoaicei Elena Vesnina. Dar pentru Ana e o performanta buna accederea pe tabloul principal, iar rusoaica are ceva de muncit pana sa o invinga. La acest meci am neplacerea sa ma asez in fata unui ghiolban care vorbeste in limba romana. Pare stabilit in Australia si pare sa aiba ceva legaturi cu tenisul sau cu jurnalismul, fiindca are acreditare. Specimenul asta reuseste sa ma enerveze prin niste comentarii cretine la adresa Simonei si cu greu ma abtin sa nu-i zic cateva.

In complex exista si un mic deal cu iarba, similar lui Henman Hill de la Wimbledon, unde oamenii pot urmari meciurile pe un ecran urias. 

Ma duc la meciurile dintre Timea Bacsinszky si Camila Giorgi, iar apoi la spectacolul oferit de bufonul Fabio Fognini.

Meciul zilei avea sa urmeze abia la final. Se intampla uneori ca niste meciuri care nu anunta nimic, intre doi jucatori mai slab clasati sa devina atractia principala din acea zi. In seara zilei de 17 ianuarie 2017, spectatorii ramasi in complex ar fi dat orice sa poata vedea ce se intampla pe micul teren cu numarul 19. Eroii poarta numele de Ivo Karlovic si Horacio Zeballos. E ultimul meci al zilei ramas in desfasurare, protagonistii sunt in setul 5 si cei doi merg cap la cap. Evident ca arena e arhiplina, nu mai incape vorba ca oamenii sa mai intre pe portile de acces. Asa ca fiecare se descurca cum poate. Eu sunt mai norocos pentru ca ajung suficient de devreme incat sa pot escalada tribuna si ma pozitionez intre ultimul rand de scaune si balustrada exterioara. In scurt timp si aceasta varianta devine indisponibila, iar pe masura ce scorul avanseaza, oamenii trec la diverse solutii. Ei escaladeaza tot ce apuca pentru a putea vedea un colt de teren. Au adus in spatele tribunelor cosuri de gunoi, mese pe care sa se urce. Unii sunt urcati pe gardul de la terenul vecin tinandu-se de stalpul de nocturna pentru echilibru. De undeva din apropiere se trageau din cand in cand focuri de artificii, parca sarbatorind o noua egalitate. Desfasurarea de forte arata cam asa:
- pe la 8-8 in decisiv se folosesc cojuri de gunoi intoarse invers pe care oamenii se cocoata.
- pe la 10-10 apar mesele aduse de pe la cine stie ce carciumi din interiorul complexului. Intai o masa, apoi doua, apoi un sir de mese.
-  dupa 12-12 incepe escaladarea gardului terenului vecin. Pe la 14-14 oamenii de ordine se gandesc ca poate cade vreunul in cap si nu-i mai lasa sa se urce. Asta teoretic, pentru c,a precum ciorile pe care le gonesti de pe o sarma si dupa ce pleci se aseaza la loc, asa se intampla si cu acesti infometati de tenis dupa ce plecau paznicii.

Asta se urcase pana sus pe gardul terenului vecin, si probabil vedea tot jocul, dar in scurt timp a venit securitatea sa-l dea jos de la "loja oficiala":

Cam asa arata terenul pentru care oamenii ar face orice sa poata arunca o privire:

Vad apoi pe twitter ca altii au fost mai inventivi si s-au gandit sa priveasca pe sub prelata:

Meciul se incheie cu victoria croatului, cu scorul de 6-7, 3-6, 7-5, 6-2, 22-20 in peste 5 ore de joc, devenind meciul cu cele mai multe ghemuri din istoria openului australian. Cam asa arata arsenalul fanilor din exteriorul arenei dupa incheierea odiseei:

Si astfel se incheie a doua zi de Australian Open. 

A treia zi incepe cu antrenamentul facut de Roger Federer in compania compatriotului sau, Stan Wawrinka. De prisos sa explic cat de mare e imbulzeala, dar totusi reusesc sa fac un selfie cu maestrul. Mai de departe asa, dar daca va uitati bine o sa il dibuiti si pe el pe acolo :)


Ziua mi-o petrec pe terenul numarul 3, unde o vad pe Sorana invingand-o pe Carla Suarez Navarro. Nu mai e la fel de cald ca in ziua precedenta dar problema e ca nu am ochelari de soare si imi e greu sa privesc terenul de joc. Solutia e sa imi pun mainile la fata si sa ma uit cumva printre degete. Tot pe acest teren mai vad meciurile lui Berdych si Cilic.

A patra zi o las pentru a vizita Melbourne-ul, dar ma intorc in cea de-a cincea zi, ultima pentru mine la Australian Open. Capul de afis e Sorana, care reuseste inca o victorie si se califica in optimi, unde avea sa se si opreasca. O invinge pe americanca Riske, dar mai surprinzatoare decat victoria e galeria de care are parte romanca. Nu sunt foarte multi spectatori la meci, dar cam toti o sustin pe Sorana. Si nu oricum, ci cu scandari, tipete, fluturari de steaguri, batai in prelata. Galeria hardcore e formata din niste pusti care tipa si canta cat ii tin plamanii. Si ei nu sunt romani.

Australian Open a fost o experienta frumoasa, dar care putea fi mult mai frumoasa daca nu avea loc eliminarea prematura a Simonei. Nu stiu daca voi mai putea reveni prea curand, e putin cam departe si cam scump. Dar nu se stie niciodata, Australia mi-a placut mult.

sâmbătă, 26 august 2017

Aussie Odyssey (3) - Melbourne

Zborul matinal din Sydney ma duce pana pe aeroportul Avalon, un aeroport mai mic ce deserveste orasul Melbourne, pe care opereaza companiile low cost. Exista autocare care se sincronizeaza cu zborurile si care pentru 22 de dolari te duc pana in centrul metropolei australiene. Caldura din Sydney e inlocuita temporar cu un val de racoare, asa ca atunci cand cobor din autocar, infofolit cu putinele resurse de vreme rece de care dispun, tot tremur putin.

Planul pe ziua de azi cuprinde: gasirea unui supermarket pentru a infuleca ceva, vizita la Australian Open, scurta plimbare prin oras si apoi fuga la hostel destul de devreme pentru odihna, avand in vedere si deficienta de somn din ultimele zile. Primul punct se rezolva cu un Aldi. Este cel mai ieftin supermarket din Australia. Aici preturile sunt doar de vreo doua ori mai mari decat la noi. In rest, spaima portofelului! Australia e scumpa!

Putin dupa pranz, ajung la portile templului tenisului din emisfera sudica. Si, din pacate, nu pot sa trec de ele. Se pare ca la Australian Open, duminica dinaintea inceperii competitiei este rezervata antrenamentelor cu portile inchise. Urat obicei! Planurile mele de a o vedea pe Simona la antrenement sunt spulberate. Nu-mi mai ramane decat sa dau o tura prin exterior. Prin spate, dupa ce trec o pasarela peste calea ferata, ajung la un gard mai scund peste care pot zari de departe cateva terenuri de antrenamente, dar si intrarea pe unde vin si pleaca jucatorii. Mai sunt vreo 20-30 de nebuni ca mine care stau acolo sa urmareasca sa vada ce jucatori mai trec. Dupa un timp, pret de 3-4 secunde o zaresc si pe ea. Pe fata care m-a facut sa bat atata drum pana aici. Nu apuc sa-i fac nici macar o poza, dar trebuie sa ma multumesc cu atat.

Plec sa dau o mica tura prin centru, aflat la mai putin de un kilometru de complexul de tenis. Aceasta distanta se parcurge de-a lungul raului pe o alee plina cu insemnele turneului si cu buticuri care vand diverse obiecte tenisistice. In centrul orasului, in Federation Square, sunt montate ecrane uriase pe care sa poata urmarii oamenii meciurile. Intru putin in catedrala St. Paul, dau o tura prin parcul Fitzroy, apoi o iau pe jos mai bine de 5 kilometri pana in cartierul St. Kilda, unde am hostelul.

Melbourne iese de vreo 7 ani la rand drept cel mai bun oras din lume in care sa locuiesti. E un oras verde, relaxat, cu nivel de trai ridicat. Din punct de vedere turistic, nu pot spune ca e printre cele mai frumoase orase pe care le-am vizitat. Dar nu pentru a vizita orase vii in Australia! Nu are monumente exceptionale, insa e un oras placut de vizitat si ai destule lucruri de vazut.

Pentru urmatoarele 7 nopti sunt cazat la hostelul Barkly, care la 19 dolari pe noapte e cel mai ieftin si poate si cel mai bun hostel in care voi sta in aceasta calatorie australa. Oricum, e mult mai bun decat cel din Sydney. Stau intr-o camera moderna cu 6 paturi, suficient de spatioasa si cu baia in camera. Colegii mei initiali sunt doi suedezi, doua nemtoaice si un american.

Urmatoarele 3 zile, precum si in cea de-a 5-a, ma duc la Australian Open, despre care voi povesti intr-un articol separat. Imi formez si o mica rutina zilnica: dimineata trec pe la Aldi-ul de langa hostel pentru provizii, apoi o iau pe jos spre AO. La intoarcere la fel, doar ca inlocuiesc Aldi-ul cu un Mc Donalds. Cand stai mai multe zile intr-un oras, cand parcurgi acelasi drum de multe ori ascultand aceeasi muzica, iti ramane altfel in amintire, te atasezi mai mult de el. As fi putut lua tramvaiul, dar trebuia sa iau un card in genul celui din Londra, myki pe numele sau, si nu m-am mai complicat, mai ales ca am incercat sa cheltuiesc cat mai putini bani.

Dupa 3 zile pline cu tenis, o rezerv pe urmatoarea pentru a vizita orasul. Hostelul meu este aproape de malul marii, asa ca ma indrept in acea directie. Melbourne este de fapt situat pe malul unui golf cu diametrul de vreo 50 de kilometri. Spre deosebire de alte orase, centrul nu e aproape de malul apei, ci la vreo 4-5 kilometri spre interior.

Trec rapid prin parcul St. Kilda, unul dintre multele spatii verzi ale orasului. Ajung apoi pe malul marii si o iau frumos pe faleza. Plaja nu e la fel de mare si de frumoasa ca Bondi din Sydney, dar e placut sa te plimbi de-a lungul tarmului.

Ma indrept apoi spre parcul Albert, unde in fiecare an se desfasoara o etapa de Formula 1, pe circuitul stradal ce inconjoara un lac. In restul anului nu exista prea multe indicii care sa te faca sa crezi ca acolo e un circuit de Formula 1. Dar hartile nu mint, pe acolo isi tureaza Hamilton herghelia de cai putere.


Urmatorul popas este centrul. Pe aici trece raul Yarra, prin urmare sunt o gramada de poduri care-l traverseaza. Pe unul dintre ele intalnesc si urme romanesti. Sunt placute din sticla cu majoritatea tarilor lumii, pe care sunt inscriptionate numere cu cati locuitori din acele tari traiesc in Australia, precum si nu numarul descendentilor cu origini din tara respectiva.

In Melbourne sunt foarte multe tramvaie. Are cea mai mare retea din lume! Peste tot gasesti cate o strada brazdata de sinele de fier. In centru exista asa-numita Free Tram Zone. In aceasta zona poti calatori gratuit cu tramvaiele, dar trebuie sa ai grija sa nu o depasesti, fiindca perimetrul gratuit nu este foarte mare si te poti alege cu o amenda maricica.

Sky-line-ul din Melbourne e atractiv. Nu sunt cele mai inalte cladiri din lume, dar sunt inalte si sunt multe.

In zona centrala gasesti si cladiri ceva mai vechi. Dar in Federation Square, unde oamenii sunt asezati pe jos ca sa urmareasca meciurile de tenis, tot cladirile moderne domina peisajul.

Exista chiar si un fel de turn Eiffel mai futurist.

Ziua se incheie asa cum a inceput, pe plaja.


Aici, pe un dig, traieste o colonie din cea mai mica specie de pinguini. Nu te-ai astepta sa gasesti pinguini intr-un oras atat de mare! Dupa apus, acestia ies din apa si se cuibaresc printre stanci. Eu am nimerit o perioada in care nu erau prea activi, asa ca pot vedea doar cativa, dar tot e o experienta interesanta. Sunt multi turisti care vin sa vada spectacolul. Cativa voluntari ofera detalii despre pinguini si ajuta la detectarea lor. Folosesc o lumina rosie, care se pare ca nu-i deranjeaza. Fotografiile cu blit sunt interzise.


Inainte de a pleca la culcare fac o scurta vizita la parcul de distractii Luna Park. Doar pentru a vedea ce e pe acolo, ca n-am curaj sa ma dau in chestiile alea. Poate doar o plimbare cu roller coaster-ul ar fi mers, nu pareau sa fie pante foarte inclinate.

Ziua urmatoare e din nou dedicata tenisului, dar apoi urmeaza o noua zi de hoinarit prin Melbourne. Ma duc sa vizitez Shrine of Remembrance, pe langa care trec zilnic de doua ori pe drumul dintre arene si cazare. Este o constructie impunatoare, situata pe un deal din marele parc central, ridicata in memoria celor cazuti in razboaie. Afara arde permanent o torta, iar in interior este un mic muzeu cu intrare gratuita.

Pe langa muzeu, merita vizitat si datorita privelistii pe care o ai de la nivelul superior.

Urmatoarele ore le dedic vizitarii Gradinii Botanice. La fel ca in Sydney, si aici gradina botanica e perla parcurilor din oras. Situata central, are o dimensiune suficient de mare cat sa nu te plictisesti cateva ore. Sunt prezente toate tipurile de vegetatie, iar in centrul ei se gaseste un lac care-i da si mai mult farmec. Lumea vine aici si se relaxeaza pe iarba. Spre deosebire de Romania, aici oamenii sunt incurajati sa calce pe iarba. Pana si bancile sunt montate in mijlocul verdetii, nu pe marginea strazii. Cred ca nu exista australian care sa fi vazut vreodata vreun semn cu "Nu calcati iarba".



Ma duc sa vizitez si muzeul Victoria, mare si plin de opere de arta, tot gratuit si el, dar nu am foarte mult timp pana la ora inchiderii, asa ca nu apuc sa vad tot.

La o saptamana dupa ce am pus piciorul in Melbourne, vine vremea sa plec spre inima tarii, la Uluru. Cele doua zile petrecute acolo sunt cele mai frumoase din toata calatoria australa. Dar apoi ma intorc in Melbourne, pentru scurt timp. Inchiriez o masina din aeroport pentru ultimele 4 zile, pentru ca vreau sa ma duc pe Phillip Island si pe Great Ocean Road. Ca de obicei, folosesc site-ul economycarrentals.com care ma trimit la partenerul local Bargain Car Rentals. Pretul e decent, 120 de dolari, dar ma enerveaza ca imi mai iau inca 20 de dolari pentru ca ajung in afara orelor lor de program, desi in rezervarea pe site introdusesem orele si nu aparea nicio taxa suplimentara. Per total e ok, ma aleg cu un Hyundai Accent cu cutie automata. Daca e sa compar cu Toyota Corolla pe care am primit-o la Uluru, Hyundai-ul se situeaza ceva mai jos la confort, dar asta tine de constructor.

Vreau sa ma duc sa dau o tura pe circuitul stradal de Formula 1. Imi ia putin sa ma obisnuiesc cu condusul prin oras pe partea stanga. Totusi pe la Uluru nu era trafic, aveam tot drumul doar pentru mine. Dar cutia automata ajuta mult si a doua zi deja nu mai aveam nicio problema.


Trebuie sa dorm inca o noapte in oras, singura in care am camera privata. Am gasit un pret bun la Baden Powell Hotel, 50 de dolari. E relativ aproape de centru, camera e ok, problema e cu parcarea. De fapt, in tot orasul problema e cu parcarea. Te seaca de bani! Am vazut parcari in centru pentru care trebuie sa platesti si 20 de dolari pe ora. In rest  sunt automate peste tot si tariful e undeva la vreo 4 dolari pe ora. Strada din apropierea hotelului e mai micuta si mai putin circulata. Din semnele de acolo deduc ca intre 6 seara si 7 dimineata parcarea ar fi gratuita, dar nu reusesc sa imi dau seama daca e doar pentru cei care locuiesc acolo sau nu. Oricum eu a doua zi plec pe la 9 si ceva, dar o lasa asa, fara sa platesc nimic, n-or veni sa-mi dea tocmai mie amenda. Si nu vin! Asa ca o mai parchez tot acolo si in seara cand ma intorc din Philip Island, pana sa plec spre Great Ocean Road.

In acea seara fac un ultim popas de cateva ore in Melbourne. Ma duc in centru sa vad pe ecranul urias semifinala dintre Federer si Wawrinka. Fed castiga in 5 seturi, dar ultimul set nu apuc sa-l vad pentru ca fug sa vad artificiile lansate din zona Docklands. E 26 ianuarie si e ziua nationala a Australiei!

luni, 7 august 2017

Maratonistii de la Plevna

Avand ca motiv declansator competitia Libra Energize, am hotarat sa mergem la Maratonul Prieteniei de la Plevna pentru a aduna puncte extra, dar mai ales pentru a face miscare si pentru a ne plimba. Libra Energize e o competitie interna intre angajatii Libra Internet Bank, in care 10 echipe formate din 4 persoane, plus inca 2 rezerve, concureaza in decursul a 5 weekend-uri la diverse activitati sportive: alergare, inot, ciclism, treasure hunt, raliu etc. Pe langa punctele obtinute in aceste probe, echipele mai pot aduna puncte extra daca se inscriu la alte competitii externe. Astfel, am hotarat impreuna cu ostasii mei din echipa Work IT Out, Baby sa asediem Plevna. Competitiile din Romania erau prea banale pentru aceasta super-echipa dornica de aventura, asa ca am decis sa descoperim daca nu cumva kilometrii sunt mai usor de parcurs la vecinii nostri de peste Dunare.

Astfel ca sambata dimineata pornesc sa cuceresc cetatea Plevnei impreuna cu Ralu-moț, Ralu-Ral, Bogdan-man, Marius-san, Ana-haz si Andreea-zen. Trebuia sa vina si Vicentiu-boss, dar din pacate n-a mai putut ajunge.

Prima oprire o facem la Ostroveni, la Marius acasa. Cele mai incantate se arata colegele de la Bucuresti. Andreea se indragosteste de rate, iar pe Ana o termina mirosul patrunjelului. Nu putem sa stam mult, fiindca trebuie sa prindem bacul. Ajungem in scurt timp in vama Bechet, pe care o gasim cam pustie. Platim niste taxe si apoi dam de un vames jovial care e curios sa afle ce cautam pe acolo si le mustruluieste razand pe Ana si pe Andreea, care deja dadusera iama in trandafirii omului. Ii zicem noi de Plevna, de maraton, de toate cele. Acesta se uita la coleguta mea cea dolofana (nu spun cine ) si, contrariat, intreaba:
- Cum?! Si tu alergi la maraton?!
Intervine Ral si-i explica cum ca stai mai nene, ca nu e chiar asa. Nu suntem profesionisti, ci alergam mai mult asa, de placere. Si nu e tocmai maraton, ci semimaraton. Si-i mai zice ceva cu o cauza nobila, ca maratonul e organizat pentru sprijinirea copiilor cu autism (pe asta de unde ai scos-o, Ral, ca eu n-am vazut scris pe nicaieri?).

Urcam masinile pe bac si asteptam sa trecem balta. Am mai trecut pe aici acum 5 ani in drum spre Grecia, cand bacul era plin. Acum puntea e aproape goala. Alaturi de noi mai trec doar doua tiruri si fotbalistii bulgari ai Craiolgutei, care par sa se duca acasa in pauza competitionala. De cand s-a construit podul de la Calafat, probabil multi prefera acea varianta, mai rapida si mai ieftina. Cei care trec cu bacul pe la Bechet trebuie sa achite 30 lei taxa de de port romanesc, vreo 75 lei taxa de bac, 6 euro taxa de port bulgaresc, 8 euro vinieta bulgareasca. Nu-i de mirare ca pe aici mai trec doar fotbalistii si cativa rataciti.

Cand te indrepti spre Plevna venind dinspre Bechet, in prima parte a drumului ai impresia ca te-ai teleportat in 1877 si ca te duci si tu sa iei parte la asediu. Soseaua e aproape pustie, iar atunci cand mai intalnesti cate un autovehicul poti sa juri ca se indreapta direct spre centrul bulgaresc de casat masini. Din loc in loc, drumul e presarat cu niste cratere uriase. Din instinct, te uiti pe camp sa vezi daca nu cumva vreo catapulta otomana e responsabila pentru asta. Ce-i drept, dupa ce intri pe drumul din a doua parte a traseului, situatia se imbunatateste.

Intram in oras si parcam sub niste copaci din fata blocului in care credem ca ar fi apartamentul nostru. Incerc sa-l sun pe proprietar. Dupa cateva tentative esuate imi raspunde o femeie care, intr-o engleza stalcita, imi spune ca apartamentul nu e gata, ca nenea proprietarul e plecat, ca se intoarce peste o ora, ca nu putem intra in apartament decat la ora 6 pentru ca trebuie sa-l curete, ca sa ne facem si noi de lucru pana atunci! Asta in conditiile in care ii zisesem pe mail cu cateva zile inainte ca ajungem pe la ora 1 si imi confirmase ca totul e in regula. Dupa ce ii uram de bine atat in stil oltenesc cat si noile stiluri din capitala, plecam pe jos spre centrul orasului unde gasim un mic mall in genul Mercurului din Craiova si ne oprim la mancatoria de la ultimul etaj. Aici am ocazia sa vad pe telefon si meciul Simonei din semifinala turneului de la Roma. Trebuia sa inceapa la ora 1 si initial planificasem sa-l vad la cazare, dar din fericire a mai intarziat o vreme pentru ca ploua. Ce ciudate sunt legaturile intre anumite evenimente, aparent fara vreo conexiune intre ele! Cum ar fi ploaia de la Roma si valoarea recenziei pe care o primeste un proprietar din Plevna.

Plecam sa vizitam orasul. Din pacate, constat ca prietenii mei nu sunt prea doritori sa-l exploreze. Incercam sa vedem macar o parte din zona centrala, in ritm de pauze lungi si dese.

Ne ducem sa ne luam kit-urile de concurs dintr-o cladire din apropiere. Printre organizatorii de acolo intalnim si un roman, lucru normal fiind vorba de un maraton bulgaro-roman. Mergem mai departe spre Muzeul de Istorie, unde ne plimbam putin prin curtea interioara. Ar mai fi interesant de vazut si Pleven Panorama, dar e putin mai departe si avand in vedere ca abia am reusit sa-i aduc pana in curtea Muzeului de Istorie, nicio sansa! Mergem si in cealalta directie pana la un turn si la o casuta draguta, inconjurata de un mic parculet. Incercand sa ma racoresc in stropii unei fantani arteziene, primesc un jet de apa neanuntat si mare parte din pantalonii mei devin plini de apa. Nu-i nimic, e cald!


Spre seara ne ducem la o Pasta Party, organizata de cei de la maraton. Adica intr-o sala, se distribuie paste in caserole de plastic catre concurenti, dintr-o oala mare, la pachet cu pahare cu apa. Pe la 7 seara il sun iar pe proprietar, care ne confirma ca acum putem sa venim la apartament. Si ca sa nu parcam sub pomii din fata blocului ca are vecini recalcitranti care zgarie masinile daca le ocupi locurile. Bun asa! Ne intoarcem la blocul respectiv, mutam masinile de sub pomii vecinilor si un nene jovial care nu stie o boaba de engleza ne prezinta apartamentul. Arata bine, insa in scurt timp ne transformam in traficanti. Ghinionul continua cu faptul ca nu ne merge netul, asa ca sfarsim prin a face trafic de date.

Reusesc sa-i conving sa nu ne culcam de la 10 ca pensionarii si mergem in centru la o terasa. Mai dam o scurta tura prin jur pentru ca fantanile arteziene si principalele cladiri sunt frumos luminate. Apoi, dupa un moment de indecizie, alegem o terasa la care sa ne oprim. Surpriza vine cand chelnerita de aduce meniul. Il intoarcem pe dos, pe lateral, il punem in dunga, dar tot degeaba! Ne uitam ca curca-n creci! Cuvinte necunoscute scrise in alfabetul chirilic! Am mai fost prin locuri in care nu pricepeai nimic din ce scrie, dar cei de acolo s-au prins ca turistii nu pot sa priceapa asa ca fie l-au tradus in engleza, fie au atasat poze. Astia din Plevna probabil s-au prins ca n-au turisti si l-au lasat asa. Pana la urma reusim sa comandam niste pizza si ceva bere.


A doua zi de dimineata nu suntem cei mai rapizi in miscari si ajungem la punctul de start cu doar 10 minute inainte. Avem timp suficient sa ne facem cateva poze. Andreea nu participa la cursa, asa ca ea si rucsacul ei sunt foarte potriviti pentru a ne scapa de balast. Ii inmanam drapelul si ce mai gasim prin buzunare, apoi ne pozitionam in spatele liniei de start, alaturi de vreo inca 200 de alergatori.


Si se da startul! Strabatem intai centrul, pe strada principala a orasului. Vremea e placuta, norii care ne amenintau sa ne ude incep sa se risipeasca. Totusi a picurat putin si pavajul e ud. Prin centru asfaltul e inlocuit de niste placi usor alunecoase. Nu trec 2 minute de la start si aud un Pleosc! Un alergator din fata mea aluneca ca o placinta si se face una cu pamantul. Trebuie ca nu fost o experienta prea placuta. Incerc sa invat din experienta lui si sa calc cu atentie. Ruta semimaratonului e o bucla care porneste pentru 2.5 kilometri intr-o directie, apoi se intoarce in centru si continua in directia opusa printr-un parc dragut, urmand cursul unui mic rau, pana la kilometrul 13, cand ajunge pe malul unui lac si face cale intoarsa spre linia de sosire.

Partea buna e ca mi-am luat adidasi de schimb, mai confortabili, in care sa alerg. Partea proasta e ca sunt in portbagaj, pentru ca am uitat sa ma schimb in ei. Asa ca iata-ma alergand la cea mai lunga cursa de pana acum incaltat in niste adidasi care sunt buni la orice, numai la alergat nu! Dupa 13 kilometri traseul ajunge in punctul cel mai indepartat, de unde trebuie sa facem cale intoarsa spre centrul orasului. Pana aici scot un timp bunicel, o ora si 15 minute, dar de acum inainte incep problemele. Pe langa oboseala, adidasii incep sa-si faca simtita prezenta. Durerea creste in intensitate pe masura ce ma apropii de finish. Ultimii doi kilometri sunt un chin. Nu prea mai pot sa alerg asa ca incep sa alternez cu segmente in care merg. Dar doare atat de tare incat nici nu prea pot sa merg. Stiti cum e, cand te doare degetul, mergi in calcai, iar cand te doare calcaiul, mergi pe varfuri. Problema e ca nu pot sa ma decid ce ma doare mai tare, basica uriasa din calcai sau basica cat jumatate din deget.

In intersectii sunt politisti care atunci cand vad alergatori opresc traficul pentru a le lasa drumul liber. In asemenea situatii ma vad nevoit sa reincep alergarea. Durere, durere, dar ce-ar zice oamenii aia cand vad ca politaiul opreste traficul ca sa traca o gloaba schiopatanda? Un maratonist are si el prestigiul sau! In mod similar si la apropierea liniei de sosire, pe care o trec dupa 2 ore si 9 minute. Marius a reusit performanta sa termine primul, cu o ora si 42 de minute, motiv pentru care ii datorez o bere. Dupa mine vin Ana si Bogdan. Ultimele trebuie sa ajunga Ral si Ralu-moț, care alearga in tandem. Timpul limita e de 3 ore, dar nu ne facem griji pentru ele fiindca in punctele in care ne-am intersectat pe traseu pareau in grafic. Ajung in viteza dupa 2 ore si 46 de minute. Vazandu-le bucuria de la final n-ai zice ca se depune prea mare efort la un semimaraton.

Sontac-sontac, mergem sa ne odihnim putin pe iarba. De-a lungul traseului am avut puncte de hidratare la interval de cativa kilometri. Acolo puteam infuleca rapid ceva, ocazie cu care am descoperit un cascaval super bun. Sau poate imi era mie prea foame.


Ajunsi la cazare, ma descalt si evaluez pagubele. Am o basica cat tot calcaiul, o alta care cuprinde jumatate din deget, inclusiv unghia de la care pot sa-mi iau adio, plus alte cateva basisi mai mici. Deci o sa supravietuiesc, pot sa ma gandesc la urmatorul maraton.

Ati vazut episodul din desenele animate cu Tom si Jerry in care apare o pasare ranita ce nu mai poate sa se tina de stol? Cam asa eram si eu duminica prin Plevna dupa maraton. Un stol de 6 oameni si al 7-lea in spate care incerca schioparand sa nu piarda contactul cu ei. La ora 2 ne ducem in centru, unde are loc festivitatea de premiere si o tombola ce propune ca premii doua biciclete. Aici aveam de ales, fie sa nu mai stam la festivitate si sa mergem la Belogradchik ca sa prindem fortareata deschisa, fie sa stam la premiere, sa vad eu meciul Simonei si sa ratam fortareata. Cumva, pachetul de optiuni nu l-am prezentat prea bine, pentru ca odata festivitatea incheiata si masa de pranz terminata, au inceput sa vina intrebari care chestionau prezenta noastra in Plevna pentru inca o ora din moment ce, aparent, nu mai aveam nimic de facut.

Revenind la festivitate, maratonul a fost castigat, asa cum era de asteptat, de un kenian. Il intalnim si pe un nene simpatic din Romania, Ilie Rosu, cu multa experienta in maratoane, care acum alergase tot maratonul carand cu el mai multe steaguri pentru a evidentia tema acestui maraton: prietenia. Ne invita sa participam impreuna cu ceilalti romani la depunerea unei coroane de flori in spatele bisericii din centrul orasului, in memoria soldatilor romani cazuti la datorie in timpul Razboiului de Independenta. Au si un strigat de lupta amuzant, al maratonistilor: Hip, hip, ura! Hip ura! Hip ura! Hip ura, ura, ura! 

Din pacate meciul Simonei nu se mai termina cu o victorie. Dupa ce se incheie, decidem sa mergem totusi la Belogradchik, chiar daca nu mai putem intra si in fortareata. Pe drumul de 3 ore reusim sa ne pierdem unii de altii, dar ne reunim la destinatie. Am mai fost in trecut de cateva ori aici si imi place foarte mult. E o minune a naturii foarte aproape de noi si destul de putin cunoscuta. Facem o mica plimbare pe traseul din spatele pietei principale si punem de un picnic pe stanci, cu o priveliste pe masura.

Inainte de a pleca, trecem si pe la intrarea in fortareata si urcam pe niste scari la un mic punct de observatie de unde mai admiram o data peisajul, de data asta la pachet si cu apusul de soare. In drum spre casa, facem o mica oprire acasa la Ral, la Motatei, unde suntem serviti cu buna dispozitie si cu niste gogosi geniale. Ajungem in Craiova dupa ora 1. Probabil cele mai incantate sunt colegele noastre de la Bucuresti care pe la ora 4 trebuie sa plece la drum ca sa ajunga dimineata la serviciu :)

A fost un weekend foarte placut alaturi de colegii mei si sper sa repetam experienta cand vom mai avea ocazia. Poate pornim o traditie, sa mergem la un maraton macar o data pe an :)