luni, 7 august 2017

Maratonistii de la Plevna

Avand ca motiv declansator competitia Libra Energize, am hotarat sa mergem la Maratonul Prieteniei de la Plevna pentru a aduna puncte extra, dar mai ales pentru a face miscare si pentru a ne plimba. Libra Energize e o competitie interna intre angajatii Libra Internet Bank, in care 10 echipe formate din 4 persoane, plus inca 2 rezerve, concureaza in decursul a 5 weekend-uri la diverse activitati sportive: alergare, inot, ciclism, treasure hunt, raliu etc. Pe langa punctele obtinute in aceste probe, echipele mai pot aduna puncte extra daca se inscriu la alte competitii externe. Astfel, am hotarat impreuna cu ostasii mei din echipa Work IT Out, Baby sa asediem Plevna. Competitiile din Romania erau prea banale pentru aceasta super-echipa dornica de aventura, asa ca am decis sa descoperim daca nu cumva kilometrii sunt mai usor de parcurs la vecinii nostri de peste Dunare.

Astfel ca sambata dimineata pornesc sa cuceresc cetatea Plevnei impreuna cu Ralu-moț, Ralu-Ral, Bogdan-man, Marius-san, Ana-haz si Andreea-zen. Trebuia sa vina si Vicentiu-boss, dar din pacate n-a mai putut ajunge.

Prima oprire o facem la Ostroveni, la Marius acasa. Cele mai incantate se arata colegele de la Bucuresti. Andreea se indragosteste de rate, iar pe Ana o termina mirosul patrunjelului. Nu putem sa stam mult, fiindca trebuie sa prindem bacul. Ajungem in scurt timp in vama Bechet, pe care o gasim cam pustie. Platim niste taxe si apoi dam de un vames jovial care e curios sa afle ce cautam pe acolo si le mustruluieste razand pe Ana si pe Andreea, care deja dadusera iama in trandafirii omului. Ii zicem noi de Plevna, de maraton, de toate cele. Acesta se uita la coleguta mea cea dolofana (nu spun cine ) si, contrariat, intreaba:
- Cum?! Si tu alergi la maraton?!
Intervine Ral si-i explica cum ca stai mai nene, ca nu e chiar asa. Nu suntem profesionisti, ci alergam mai mult asa, de placere. Si nu e tocmai maraton, ci semimaraton. Si-i mai zice ceva cu o cauza nobila, ca maratonul e organizat pentru sprijinirea copiilor cu autism (pe asta de unde ai scos-o, Ral, ca eu n-am vazut scris pe nicaieri?).

Urcam masinile pe bac si asteptam sa trecem balta. Am mai trecut pe aici acum 5 ani in drum spre Grecia, cand bacul era plin. Acum puntea e aproape goala. Alaturi de noi mai trec doar doua tiruri si fotbalistii bulgari ai Craiolgutei, care par sa se duca acasa in pauza competitionala. De cand s-a construit podul de la Calafat, probabil multi prefera acea varianta, mai rapida si mai ieftina. Cei care trec cu bacul pe la Bechet trebuie sa achite 30 lei taxa de de port romanesc, vreo 75 lei taxa de bac, 6 euro taxa de port bulgaresc, 8 euro vinieta bulgareasca. Nu-i de mirare ca pe aici mai trec doar fotbalistii si cativa rataciti.

Cand te indrepti spre Plevna venind dinspre Bechet, in prima parte a drumului ai impresia ca te-ai teleportat in 1877 si ca te duci si tu sa iei parte la asediu. Soseaua e aproape pustie, iar atunci cand mai intalnesti cate un autovehicul poti sa juri ca se indreapta direct spre centrul bulgaresc de casat masini. Din loc in loc, drumul e presarat cu niste cratere uriase. Din instinct, te uiti pe camp sa vezi daca nu cumva vreo catapulta otomana e responsabila pentru asta. Ce-i drept, dupa ce intri pe drumul din a doua parte a traseului, situatia se imbunatateste.

Intram in oras si parcam sub niste copaci din fata blocului in care credem ca ar fi apartamentul nostru. Incerc sa-l sun pe proprietar. Dupa cateva tentative esuate imi raspunde o femeie care, intr-o engleza stalcita, imi spune ca apartamentul nu e gata, ca nenea proprietarul e plecat, ca se intoarce peste o ora, ca nu putem intra in apartament decat la ora 6 pentru ca trebuie sa-l curete, ca sa ne facem si noi de lucru pana atunci! Asta in conditiile in care ii zisesem pe mail cu cateva zile inainte ca ajungem pe la ora 1 si imi confirmase ca totul e in regula. Dupa ce ii uram de bine atat in stil oltenesc cat si noile stiluri din capitala, plecam pe jos spre centrul orasului unde gasim un mic mall in genul Mercurului din Craiova si ne oprim la mancatoria de la ultimul etaj. Aici am ocazia sa vad pe telefon si meciul Simonei din semifinala turneului de la Roma. Trebuia sa inceapa la ora 1 si initial planificasem sa-l vad la cazare, dar din fericire a mai intarziat o vreme pentru ca ploua. Ce ciudate sunt legaturile intre anumite evenimente, aparent fara vreo conexiune intre ele! Cum ar fi ploaia de la Roma si valoarea recenziei pe care o primeste un proprietar din Plevna.

Plecam sa vizitam orasul. Din pacate, constat ca prietenii mei nu sunt prea doritori sa-l exploreze. Incercam sa vedem macar o parte din zona centrala, in ritm de pauze lungi si dese.

Ne ducem sa ne luam kit-urile de concurs dintr-o cladire din apropiere. Printre organizatorii de acolo intalnim si un roman, lucru normal fiind vorba de un maraton bulgaro-roman. Mergem mai departe spre Muzeul de Istorie, unde ne plimbam putin prin curtea interioara. Ar mai fi interesant de vazut si Pleven Panorama, dar e putin mai departe si avand in vedere ca abia am reusit sa-i aduc pana in curtea Muzeului de Istorie, nicio sansa! Mergem si in cealalta directie pana la un turn si la o casuta draguta, inconjurata de un mic parculet. Incercand sa ma racoresc in stropii unei fantani arteziene, primesc un jet de apa neanuntat si mare parte din pantalonii mei devin plini de apa. Nu-i nimic, e cald!


Spre seara ne ducem la o Pasta Party, organizata de cei de la maraton. Adica intr-o sala, se distribuie paste in caserole de plastic catre concurenti, dintr-o oala mare, la pachet cu pahare cu apa. Pe la 7 seara il sun iar pe proprietar, care ne confirma ca acum putem sa venim la apartament. Si ca sa nu parcam sub pomii din fata blocului ca are vecini recalcitranti care zgarie masinile daca le ocupi locurile. Bun asa! Ne intoarcem la blocul respectiv, mutam masinile de sub pomii vecinilor si un nene jovial care nu stie o boaba de engleza ne prezinta apartamentul. Arata bine, insa in scurt timp ne transformam in traficanti. Ghinionul continua cu faptul ca nu ne merge netul, asa ca sfarsim prin a face trafic de date.

Reusesc sa-i conving sa nu ne culcam de la 10 ca pensionarii si mergem in centru la o terasa. Mai dam o scurta tura prin jur pentru ca fantanile arteziene si principalele cladiri sunt frumos luminate. Apoi, dupa un moment de indecizie, alegem o terasa la care sa ne oprim. Surpriza vine cand chelnerita de aduce meniul. Il intoarcem pe dos, pe lateral, il punem in dunga, dar tot degeaba! Ne uitam ca curca-n creci! Cuvinte necunoscute scrise in alfabetul chirilic! Am mai fost prin locuri in care nu pricepeai nimic din ce scrie, dar cei de acolo s-au prins ca turistii nu pot sa priceapa asa ca fie l-au tradus in engleza, fie au atasat poze. Astia din Plevna probabil s-au prins ca n-au turisti si l-au lasat asa. Pana la urma reusim sa comandam niste pizza si ceva bere.


A doua zi de dimineata nu suntem cei mai rapizi in miscari si ajungem la punctul de start cu doar 10 minute inainte. Avem timp suficient sa ne facem cateva poze. Andreea nu participa la cursa, asa ca ea si rucsacul ei sunt foarte potriviti pentru a ne scapa de balast. Ii inmanam drapelul si ce mai gasim prin buzunare, apoi ne pozitionam in spatele liniei de start, alaturi de vreo inca 200 de alergatori.


Si se da startul! Strabatem intai centrul, pe strada principala a orasului. Vremea e placuta, norii care ne amenintau sa ne ude incep sa se risipeasca. Totusi a picurat putin si pavajul e ud. Prin centru asfaltul e inlocuit de niste placi usor alunecoase. Nu trec 2 minute de la start si aud un Pleosc! Un alergator din fata mea aluneca ca o placinta si se face una cu pamantul. Trebuie ca nu fost o experienta prea placuta. Incerc sa invat din experienta lui si sa calc cu atentie. Ruta semimaratonului e o bucla care porneste pentru 2.5 kilometri intr-o directie, apoi se intoarce in centru si continua in directia opusa printr-un parc dragut, urmand cursul unui mic rau, pana la kilometrul 13, cand ajunge pe malul unui lac si face cale intoarsa spre linia de sosire.

Partea buna e ca mi-am luat adidasi de schimb, mai confortabili, in care sa alerg. Partea proasta e ca sunt in portbagaj, pentru ca am uitat sa ma schimb in ei. Asa ca iata-ma alergand la cea mai lunga cursa de pana acum incaltat in niste adidasi care sunt buni la orice, numai la alergat nu! Dupa 13 kilometri traseul ajunge in punctul cel mai indepartat, de unde trebuie sa facem cale intoarsa spre centrul orasului. Pana aici scot un timp bunicel, o ora si 15 minute, dar de acum inainte incep problemele. Pe langa oboseala, adidasii incep sa-si faca simtita prezenta. Durerea creste in intensitate pe masura ce ma apropii de finish. Ultimii doi kilometri sunt un chin. Nu prea mai pot sa alerg asa ca incep sa alternez cu segmente in care merg. Dar doare atat de tare incat nici nu prea pot sa merg. Stiti cum e, cand te doare degetul, mergi in calcai, iar cand te doare calcaiul, mergi pe varfuri. Problema e ca nu pot sa ma decid ce ma doare mai tare, basica uriasa din calcai sau basica cat jumatate din deget.

In intersectii sunt politisti care atunci cand vad alergatori opresc traficul pentru a le lasa drumul liber. In asemenea situatii ma vad nevoit sa reincep alergarea. Durere, durere, dar ce-ar zice oamenii aia cand vad ca politaiul opreste traficul ca sa traca o gloaba schiopatanda? Un maratonist are si el prestigiul sau! In mod similar si la apropierea liniei de sosire, pe care o trec dupa 2 ore si 9 minute. Marius a reusit performanta sa termine primul, cu o ora si 42 de minute, motiv pentru care ii datorez o bere. Dupa mine vin Ana si Bogdan. Ultimele trebuie sa ajunga Ral si Ralu-moț, care alearga in tandem. Timpul limita e de 3 ore, dar nu ne facem griji pentru ele fiindca in punctele in care ne-am intersectat pe traseu pareau in grafic. Ajung in viteza dupa 2 ore si 46 de minute. Vazandu-le bucuria de la final n-ai zice ca se depune prea mare efort la un semimaraton.

Sontac-sontac, mergem sa ne odihnim putin pe iarba. De-a lungul traseului am avut puncte de hidratare la interval de cativa kilometri. Acolo puteam infuleca rapid ceva, ocazie cu care am descoperit un cascaval super bun. Sau poate imi era mie prea foame.


Ajunsi la cazare, ma descalt si evaluez pagubele. Am o basica cat tot calcaiul, o alta care cuprinde jumatate din deget, inclusiv unghia de la care pot sa-mi iau adio, plus alte cateva basisi mai mici. Deci o sa supravietuiesc, pot sa ma gandesc la urmatorul maraton.

Ati vazut episodul din desenele animate cu Tom si Jerry in care apare o pasare ranita ce nu mai poate sa se tina de stol? Cam asa eram si eu duminica prin Plevna dupa maraton. Un stol de 6 oameni si al 7-lea in spate care incerca schioparand sa nu piarda contactul cu ei. La ora 2 ne ducem in centru, unde are loc festivitatea de premiere si o tombola ce propune ca premii doua biciclete. Aici aveam de ales, fie sa nu mai stam la festivitate si sa mergem la Belogradchik ca sa prindem fortareata deschisa, fie sa stam la premiere, sa vad eu meciul Simonei si sa ratam fortareata. Cumva, pachetul de optiuni nu l-am prezentat prea bine, pentru ca odata festivitatea incheiata si masa de pranz terminata, au inceput sa vina intrebari care chestionau prezenta noastra in Plevna pentru inca o ora din moment ce, aparent, nu mai aveam nimic de facut.

Revenind la festivitate, maratonul a fost castigat, asa cum era de asteptat, de un kenian. Il intalnim si pe un nene simpatic din Romania, Ilie Rosu, cu multa experienta in maratoane, care acum alergase tot maratonul carand cu el mai multe steaguri pentru a evidentia tema acestui maraton: prietenia. Ne invita sa participam impreuna cu ceilalti romani la depunerea unei coroane de flori in spatele bisericii din centrul orasului, in memoria soldatilor romani cazuti la datorie in timpul Razboiului de Independenta. Au si un strigat de lupta amuzant, al maratonistilor: Hip, hip, ura! Hip ura! Hip ura! Hip ura, ura, ura! 

Din pacate meciul Simonei nu se mai termina cu o victorie. Dupa ce se incheie, decidem sa mergem totusi la Belogradchik, chiar daca nu mai putem intra si in fortareata. Pe drumul de 3 ore reusim sa ne pierdem unii de altii, dar ne reunim la destinatie. Am mai fost in trecut de cateva ori aici si imi place foarte mult. E o minune a naturii foarte aproape de noi si destul de putin cunoscuta. Facem o mica plimbare pe traseul din spatele pietei principale si punem de un picnic pe stanci, cu o priveliste pe masura.

Inainte de a pleca, trecem si pe la intrarea in fortareata si urcam pe niste scari la un mic punct de observatie de unde mai admiram o data peisajul, de data asta la pachet si cu apusul de soare. In drum spre casa, facem o mica oprire acasa la Ral, la Motatei, unde suntem serviti cu buna dispozitie si cu niste gogosi geniale. Ajungem in Craiova dupa ora 1. Probabil cele mai incantate sunt colegele noastre de la Bucuresti care pe la ora 4 trebuie sa plece la drum ca sa ajunga dimineata la serviciu :)

A fost un weekend foarte placut alaturi de colegii mei si sper sa repetam experienta cand vom mai avea ocazia. Poate pornim o traditie, sa mergem la un maraton macar o data pe an :)

joi, 8 iunie 2017

Simona, minunea unei reveniri

Incredibila revenirea Simonei de astazi, incredibila! Intotdeauna sper pana la capat, dar imi doream atat de mult sa castige meciul asta incat de pe la 1-4 incercam sa ma impac cu infrangerea asa incat sa fie mai usoara trecerea spre tristetea finalului. Svitolina a inceput meciul intr-un mare fel. Cu ocazia asta am invatat ca nu e bine sa-ti doresti jucatoarea mai bine clasata indiferent de forma aratata in meciul anterior pentru ca jucatorii de top isi pot ridica foarte mult nivelul de la un meci la altul. Am mai invatat si ca Svitolina nu e deloc puserita, ci are un joc asemanator cu al Simonei. Iar astazi a fost mai agresiva decat Simo.

Revenind la motata noastra, am vazut in meciul de astazi o revenire ca o opera de arta, o intoarcere a scorului in 3 acte. In primul act, a incercat revenirea in primul set de la 0-5 si nu a fost departe, a ajuns pana la 3-5 30-0. Al doilea act a fost o revenire similara cu prima, dar dusa pana la capat. De la 1-5 la 5-5. Aici a venit un alt hop. Am vazut de multe ori incercari de a castiga terenul pierdut pentru ca odata restabilita egalitatea, jucatorul ce venea din spate sa se relaxeze si sa se inece ca cineva la mal. Dar Simo era prea pornita, prea montata, prea hotarata! Jucatoarea din ghemurile anterioare disparuse. Vechea Simona, cea care pierdea fara replica la Cibulkova, la Makarova, la Pennetta, plecase de pe teren. Dar o facuse nu la 1-6, ci la 1-5. In locul ei a intrat Noua Simona, cea de dupa Miami. S-a uitat la scor, a aruncat o privire in loja, si-a suflecat manecile si a zis: "OK, va fi greu, dar vom muri incercand! Data viitoare sa ma chemi mai repede!". Erorile au disparut, loviturile precise si aspre au inceput sa curga. Svitolina a fost intai surprinsa, apoi naucita, apoi a incercat sa reziste eroic, constienta fiind ca acesta este setul decisiv, nu va mai exista un altul. Cand Simo a facut 6-5 40-0 totul parea jucat. Apoi am parut sa retraiesc momente din trecut: momente importante, ocazii scapate de Simo care s-au razbunat. A inceput tiebreak-ul. Pentru o clipa mi-a fugit mintea la mini-turneul Tiebreak-Tens castigat de Simona cu o luna in urma. Dar s-a facut 4-2 pentru Svitolina, care isi apara victoria cu dintii. Aici a inceput actul al 3-lea al revenirii, cel decisiv si cel mai dramatic. A salvat cu sange rece o minge de meci si apoi, cu o minge cazuta sub fileu, a spart toate ghinioanele care o impiedicasera sa-si ia zborul spre zarile inalte carora le apartine. Daca regulamentul i-ar fi permis, arbitrul ar fi oprit meciul aici, fara sa se supere nimeni. Precum in sangeroasele arene romane, leoaica eliberata din cusca si-a sfasiat prada fara mila. Inspaimantata si epuizata de lupta, Svitolina nu mai era gladiatorul neinfricat care pasise in arena.

Revenirea asta a Simonei e o opera de arta care isi are originile infipte adanc in trecut. Fundatia s-a pus treptat, caramida cu caramida, dar ce lucrare frumoasa pare sa iasa! Imi amintesc de acea revenire nedusa la capat de la Sydney, din 2014, cand venea sa confirme sezonul precedent. Imi amintesc si cum a inceput Kerber anul 2016, cu mingi de meci salvate la AO. Imi amintesc de atatea batalii dure purtate de Simo, pierdute sau castigate, dar niciuna lasata sa treaca fara sa invete ceva din ea. Iar printre atatea aminitiri intrezaresc imaginea unui vis. Visul unei seri de vara in care o motata dragalasa ridica Cupa Muschetarilor.

joi, 11 mai 2017

Madrid Open 2017

Dupa ce anul trecut am avut parte de o experienta foarte frumoasa la turneul de tenis de la Madrid, cand Simona a castigat trofeul si alte 3 jucatoare romane au ajuns in sferturi, am zis sa repet experienta si anul acesta, macar partial. Acum am putut sta doar 3 zile, de joi seara pana duminica seara, primele ale turneului. Spre deosebire de anul tracut, acum am si zboruri directe intre Craiova si Madrid, asa ca pot zbura chiar de langa casa. Orarul de zbor s-a potrivit si el de minune, permitandu-mi sa am ziua de duminica aproape plina si sa-mi iau doar o zi de concediu.

Nici n-am aterizat bine ca Simona deja castiga un turneu. E vorba de mimi-turneul demonstrativ Tie-break Tens, la care insa nu am putut ajunge. In schimb, in drum spre cazare fac o mica plimbare prin centrul orasului, pe care il gasesc parca si mai luminos si mai ordonat decat il stiam.



A doua zi dimineata ma duc la turneu. Azi se joaca putine meciuri, doar in calificari. In schimb ziua de vineri e perfecta pentru a urmarii jucatorii la antrenamente, fara imbulzeala specifica zilelor de competitie. In jurul pranzului Simona se antreneaza impreuna cu Madison Keys pe unul dintre terenurile mici.



De data asta n-am mai deranjat-o cu vreo poza, dar tot am luat un cadru mai de la distanta.

Dupa o ora de antrenamente, Simo le lasa locul lui Andy Murray si Grigor Dimitrov.


Singurul meci pe care il vad astazi este cel al Anei Bodgan, impotriva americancei Barty. Ana pierde in doua seturi stranse. Jucatoarea americanca pare cam nesuferita si aparent ii lipsesc cateva tigle de pe casa. Se stramba, maraie, vocifereaza la punctele pierdute.

In mod normal e destul de greu sa urmaresti antrenamentele unor jucatori legendari precum Federer sau Nadal. Trebuie sa te duci cu ceva vreme inainte sa ocupi loc, pentru ca altfel ti-e greu sa strabati prin multimea de oameni. Acum insa nu e multa lume la arene asa ca Rafa Nadal se antreneaza cu tribunele pe jumatate goale. Gasesc loc chiar in primul rand, putand astfel sa urmaresc antrenamentul matadorului de foarte aproape.

In scurt timp incepe ploaia, destul de puternic, dar Rafa nu se lasa perturbat. Continua sa loveasca mingea fara sa ia in seama stropii de ploaie. Tio Toni pare sa vrea sa il caleasca in conditii extreme. Din echipa lui Nadal face parte si Carlos Moya, fost lider mondial, care pare glumet si relaxat, schimband cateva replici si cu spectatorii veniti la antrenamente.

 Dar din fericire, ploaia nu dureaza mult si in scurt timp isi face aparitia cerul albastru.

Pe un alt teren se antreneaza si rebelul Nick Kyrgios.

Sorana Cirstea nu lipseste nici ea de pe terenurile de antrenament.

Pe la 6 seara plec de la arene si ma duc sa vizitez putin orasul. Madridul le are pe toate! Nu e cu nimic mai prejos decat alte capitale europene mai celebre. Dar in schimb e mai ieftin. Nu prea ai cum sa te intorci dezamagit de Madrid. Este un oras aerisit, cu o infrastructura foarte dezvoltata, cu multe parcuri. Are tot ce-i trebuie!




Madridul are si un rau: Manzanares. Nu trece chiar prin centru, asa ca in vizitele precedente nu ajunsesem la el. Bine, ajunsesem putin, fiindca complexul de tenis e practic o insula pe acest rau.


Sambata o iau de la capat. Acum Simona se antreneaza pe terenul 14, cu tribune situate la inaltime. Pare sa se simta bine pe teren si pare sa-si fi regasit forma ei obisnuita. Din fericire a scapat si de accidentarea care a suparat-o la inceputul sezonului.




Angelique Kerber face antrenamente pe un teren alaturat, dar zgura nu e tocmai suprafata ei favorita.

Inchei ziua cu meciul dintre Bouchard si Alize Cornet. Castiga canadianca, care pare sa-si fi regasit ceva din forma care a dus-o in 2014 la un pas de castigarea unui titlu de Grand Slam. Mai erau doua meciuri, dar n-am mai stat. Primul era neinteresant, juca Arruabarrena cu McHale. Al doilea era destul de tare, dar nu-mi place niciuna dintre jucatoare: Konta cu Siegemund. Poate ca as fi stat daca mai circula metroul la ora la care preconizam ca se vor incheia. Adica pe la 2 noaptea. Asa ca am zis pas.

Duminica dau de maratoniste pe strazile Madridului. Bine, mai mult o parada, ca mai mult mergeau decat alergau. Dar erau foarte multe, mii, zeci de mii! Am stat vreo 10 minute timp in care nu am prins nici inceputul, nici sfarsitul coloanei.

Simo joaca al 4-lea meci pe arena centrala, Manolo Santana. Eu am avion spre casa la 21:35, asa ca ar trebui ca la maxim 19:20 sa plec spre aeroport. Din fericire, primele 3 meciuri se termina in timp rezonabil si Simona incepe in jur de ora 17. In primul meci joaca Kerber cu Timea Babos.

Dupa meciul lui Kerber ma duc sa vad antrenamentul moțatei. Se incalzeste timp de 30 de minute cu Lucie Safarova.




De pe terenul alaturat o spioneaza Andy Murray. S-a intamplat de multe ori sa dau de Andy cand am fost la antrenamentele Simonei. Dintre cei din Big 4, pe el l-am vazut de cele mai multe ori.

Pe a doua arena a complexului, Monica Niculescu face un meci maraton cu Caroline Wozniacki , dar dupa 3 ore si jumatate romanca pierde meciul.

Vine si meciul zilei, cand Simo o invinge fara emotii pe Kristina Pliskova, sora geamana a mai celebrei Karolina.


Ce mod mai placut de a incheia mini-excursia de la Madrid decat cu o victorie a Simonicai? :)