joi, 21 septembrie 2017

Aussie Odyssey (5) - Uluru in culori ireale

Undeva, in inima acestei tari-continent, sinonima cu departarea si cu misterul, se afla o roca izolata si sacra. E unul dintre simbolurile tarii si ai putea sa te duci s-o vezi doar pentru ca e un simbol, asa cum am facut eu. Ce vei gasi acolo insa, te va lua pe nepregatite, iti va depasi toate asteptarile si te va lasa cu gura cascata! Culorile! Culorile sunt incredibile! Cea mai frumoasa combinatie pe care am vazut-o vreodata! Dar culorile sunt doar cireasa de pe tort.

Cand m-am decis sa merg in Australia nu am pus Uluru pe lista locurilor ce trebuie sa le vad neaparat. Era prea departe si prea scump, ma gandeam ca e prea mult pentru a vedea o piatra in desert. Sansa a facut sa dau peste o oferta la JetStar Airways si pentru doar 130 AUD aveam biletul spre Uluru inainte sa iau zborul intre Romania si Australia.

Odata ce aterizez pe micul aeroport Ayres Rock, ma duc la biroul celor de la Hertz ca sa imi dea masina pe care o inchiriasem pentru cele doua zile cat stau aici. Ma costa 120 de dolari, mai mult decat in Melbourne, dar rezonabil daca ne gandim la cat de izolat este acest loc. Mai ales ca am primit o Toyota Corolla noua pe care ti-e mai mare dragul sa o conduci. Singurul neajuns e ca exista o limita de 100 de kilometri pe zi, iar pentru orice kilometru depasit platesti 0.25 dolari. Si este un neajuns, pentru ca la cat de frumos e pe aici iti vine sa te plimbi intr-una!

Desi e mijlocul verii, iar eu sunt in mijlocul desertului, pe aici tocmai plouase. Probabil asta a facut sa am parte de un cer incredibil de albastru pictat cu nori albi si pufosi, dar si de un desert incredibil de verde, cu iarba de un verde crud care desavarseste combinatia ireala de culori. Poate am fost eu norocos sa prind vremea asta, ma gandesc ca in desert nu ploua prea des.

Uluru, pe limba bastinasilor, sau Ayres Rock, pe limba englezilor, e un monolit cu diametrul de cativa kilometri, asezat intr-o campie plana. Ceea ce vedem e doar varful iceberg-urlui, partea cea mai mare din roca se afla sub pamant.

Uluru este amplasat in mijlocul pustiului, dar la cativa kilometri de el a fost ridicata o mica localitate care este formata exclusiv din resorturi pentru turisti. Preturile sunt foarte mari, de pe la 2-300 de dolari pe noapte. Noroc ca printre ele a aparut si un hostel, Outback Pioneer Lodge. Ati ghicit, cazarea mea! Aici un pat costa 39 de dolari pe noapte. Dar nu la cazare ma opresc dupa ce ies din aeroport, ci la benzinarie. The Benzinarie, ca e singura pe o raza de cateva sute de kilometri! E o benzinarie mica si arata ca una din filmele cu Vestul Salbatic. In interior e si un mic market, se pare ca si el e singura sursa de aprovizionare pe aceeasi raza de sute de kilometri. Considerand acest lucru, preturile par rezonabile. Sandvisurile costa 4 dolari, litrul de benzina aproape doi, iar o sticla mare de apa e vreo 3 dolari. Imi fac cateva provizii, ca nu e intelept sa placi la plimbare prin desert fara asa ceva.

Ma duc sa ma plimb putin pe drumul ce duce catre Alice Springs. Nu pot sa merg prea mult ca raman fara kilometri, dar drumul e atat de frumos ca nu-mi vine sa ma opresc. Drumul e foarte putin circulat, practic am frumusetea asta de desert verde doar pentru mine! Si pufosenia asta de nori! Iar in departare se vede silueta maretului Uluru! Aici nu e nevoie sa ai talent de fotograf ca sa faci poze deosebite. Doar apesi pe buton si colorata este gata!


E foarte cald. Iar de la ploaia de dimineata, cred ca si umiditatea e ridicata. Eu de obicei nu transpir mult, dar acum daca opresc aerul conditionat, dupa un minut sunt leoarca! E timpul sa ma indrept spre Uluru! Pe masura ce ma apropii, opresc din loc in loc sa fac poze. Sau sa filmez.

Exista o bariera la intrarea in Parcul National, iar pentru a trece mai departe trebuie sa cumperi un bilet. Costa 25 de dolari si e valabil 3 zile, inclusiv in Kata Tjuta, o formatiune de stanci aflata la vreo 50 de kilometri de Uluru. Dupa ce treci bariera sunt cateva semne care indica ca este interzis sa opresti pe marginea drumului. Dar pentru ca nu reusesc sa inteleg de ce le-au pus si pentru ca nu mi se pare ca ar fi vreun pericol, incalc aceasta regula!

Ajung in sfarsit si la baza monolitului. Soseaua il inconjoara, dar sunt putine locuri in care se apropie prea mult, parca respectandu-i intimitatea.

Totul pare prea frumos ca sa fie adevarat, nu? Trebuie sa fie ceva care sa strice raiul asta. Ei bine, acel ceva exista! Prea mult nu poate sa strice, dar poate sa te deranjeze serios. Acel ceva sunt musculitele! N-am vazut in viata mea asa ceva! E imposibil sa mergi fara sa-ti faci vant ca sa le gonesti. Practic trebuie sa dai incontinuu cu o hartie prin dreptul fetei, precum stergatoarele pe parbriz cand ploua. Unii turisti au capul acoperit cu o plasa, dar eu n-am stiut sa ma pregatesc. Dar parca nici n-as vrea ca intr-un asemenea peisaj sa-mi fie obturata privirea cu ceva.

Ce e de facut odata ajuns langa uriasa roca? Evident, o plimbare pe poteca care o inconjoara. Sunt inca o data surprins de diversitatea peisajului pe care il intalnesc. Fiecare colt din Uluru e diferit. Sunt diverse formatiuni de stanci, sunt pesteri, sunt mici defileuri, sunt chiar si lacuri. Este roca sacra a bastinasilor asa ca in anumite locuri exista panouri care iti spun sa nu faci fotografii. Sa ma ierte spiritele aborigene, dar locul e prea frumos ca sa poti respecta aceasta  indicatie!


Cum sa nu-ti fie mai mare dragul sa te plimbi printr-un asemenea peisaj? Si spre deosebire de alte locuri celebre, aici esti atat de departe de civilizatie incat niciodata nu sunt prea multi turisti. In plimbarea asta in jurul rocii, in decurs de vreo patru ore nu stiu daca m-am intersectat cu mai mult de 10 grupuri de turisti, iar vreo doua ore am mers fara sa dau de nimeni. E un sentiment unic sa ai minunea asta doar pentru tine!


Dar, ajuns eu pe la mijlocul potecii, au inceput sa se adune norii. Norii aia albi si pufosi au ramas la fel de pufosi, dar au inceput sa se albastreasca a ploaie!

Si incepe ploaia! M-a cam udat din cap pana-n picioare, dar cui ii pasa? E o ploaie calda de vara si in plus, stiti expresia: "Unii oameni simt ploaia, altii doar se uda!". Iar Uluru pe ploaie se transforma in ceva magic! Sute de cascade incep sa curga siroaie de pe varful stancii!

Ploua torential cu soare, dar nu dureaza decat cateva minute. Odata cu ploaia dispar si musculitele, dar nici nu apuca bine sa cada ultimii stropi ca isi reiau scopul lor perfid in viata, acela de a chinui turistii!


La un moment dat dau peste o balta mare care acopera toata poteca, ba chiar si vegetatia din jur. Singura sansa sa trec mai departe este sa ma descalt si trec prin apa. Din fericire, in timpul plimbarii nu intalnesc niciun sarpe. Iar Australia ii are pe cei mai veninosi! In anumite locuri rocile s-au erodat si au dat nastere la forme spectaculoase. Precum gaura asta care mie mi se pare ca o gura de rechin!

Surprizele nu contenesc sa apara! Dau peste un lac format intr-un defileu. E plin de copii de aborigeni care se scalda. Nu sunt prea incantati cand le faci poze. Aborigenii au pielea neagra, precum africanii, doar ca au o constitutie putin diferita. Am vazut cativa si pe terasa de la cazare. Par murdari si needucati si se pare ca in mare parte au ramas cu obiceiurile lor, neadaptandu-se la viata occidentala.

Dupa ce fac cercul complet, ajung la masina si ma indrept spre cazare. Nu inainte de a trece pe la The Benzinarie pentru a-mi reface proviziile. Cazarea e super tare! Paturile sunt in mai multe cladiri precum cea din poza de mai jos, iar undeva spre intrare e o terasa in aer liber unde oamenii se aduna sa manance si  sa povesteasca in timp ce pe ecranele televizoarelor ruleaza meciurile de la Australian Open.

Mi-am rezervat un tur la Field of Light. Vine un autocar si ne ia sa ne duca la cativa kilometri in afara localitatii unde oamenii au montat mii de beculete legate prin fibra optica. Avem o jumatate de ora sa ne plimbam printre zecile de hectare de lumini. Jos e lumina lor, iar deasupra e cerul plin de stele! Ni se atrage atentia sa nu ne abatem de pe poteci pentru ca suntem pe camp si locul e plin cu serpi. Nu stiu daca au zis asa ca sa nu le stricam becurile, dar a fost suficient ca nimeni sa nu se abata de la traseu. Ce-i drept, se auzeau sunete ciudate, dar pe langa ce oi fi trecut nu stiu, ca era noapte!

Ziua urmatoare ma duc la Kata Tjuta, un alt loc spectaculos, caruia ii voi rezerva un articol separat. Seara ma intorc putin la Uluru pe care il vad dintr-o alta perspectiva, pe masura ce se cufunda in intuneric. Iar in dimineata urmatoare ma duc sa-l vad devreme, inainte sa rasara soarele.

Exista si posibilitatea de a te urca pe varful rocii. Dar e recomandat sa nu o faci, pentru ca este o roca sacra pentru aborigeni si ei nu sunt de acord cu asta. Apoi, se pare ca urcusul este destul de abrupt si de-a lungul timpului mai multe zeci de oameni si-au pierdut viata incercand sa ajunga sus. Se poate urca doar la 8 dimineata pentru ca apoi se face prea cald si traseul se inchide. Eu aleg sa dau o scurta tura la Uluru Cultural Centre, un mic muzeu in care este prezentata viata bastinasilor. Pe la pranz am avionul inapoi spre Melbourne, asa ca profit de ultimele ore ramase pentru a ma da o tura prin jur. Peisajul e din nou diferit, pentru ca incepe iar sa ploua. Se formeaza cascade si mai spectaculoase decat in prima zi, iar norii coboara jos, acoperind bucati din Uluru!





Ma urc in avion cu senzatia ca tocmai am petrecut doua zile extraordinare! Am fost in multe locuri frumoase de-a lungul timpului, dar parca aceasta plimbare prin desertul Australiei a fost ceva cu totul deosebit!

miercuri, 13 septembrie 2017

Aussie Odyssey (4) - Australian Open 2017

Dupa Roland Garros si Wimbledon, Australian Open este cel de-al treilea turneu de Grand Slam la care ajung. Si cel mai departat. Acum mai lipseste doar US Open ca sa-mi fac Career Grand Slam-ul, dar candva va veni si randul sau.

Supranumit si Happy Slam, pot spune ca este si cel mai prietenos turneu de mare slem cu publicul. Iata cateva motive:

  • Gasesti bilete pentru meciurile care te intereseaza. Nu e nevoie sa le cumperi din timp pentru ca vei gasi si cu o zi inainte, dupa ce se afiseaza programul meciurilor. Chiar si la categoria cea mai ieftina.
  • Sunt doar doua arene pe care iti trebuie bilet separat: Rod Laver si Margaret Court. Pe celalalte poti intra cu bilet de ground, inclusiv pe arena Hisense care e cam la fel de mare ca Margaret Court. Astfel l-am putut vedea pe Andy Murray, numarul 1 mondial, jucand in turul 3, cu bilet de ground.
  • Pretul biletelor e rezonabil. 40 AUD un bilet de ground, 80 AUD o sesiune pe Rod Laver in primele tururi.
  • Ai Wi-Fi gratuit in aproape tot complexul.
  • Poti intra cu bautura si mancare aduse din exterior.
  • Complexul e situat in buricul orasului. Putine turnee se pot lauda cu asemenea pozitionare.
  • Poti asista la antrenamentele jucatorilor. Programul antrenamentelor este afisat pe pagina turneului.
Australian Open 2017 incepe chiar cu meciul Simona Halep - Shelby Rogers. Mi-am luat bilet pe central de acum doua zile, imediat ce am aflat programul de joc. Sunt nerabdator si putin prea optimist. Mi-o imaginasem de cateva ori pe Simo ridicand trofeul dupa o finala memorabila. Nu sunt de acuzat, avand in vedere ca pana acum de fiecare data cand am ajuns la meciurile ei a facut turnee foarte bune si a atins mereu macar semifinalele. Dar probabil aveam nevoie si de exceptia care intareste regula, din pacate tocmai aici, in cel mai departat turneu de casa.


Arena Rod Laver e mare dar e bine conceputa. Nu te simti departe de teren. Mai ales ca nu exista despartiri intre sectoare astfel incat te poti muta mai in fata chiar daca ti-ai luat cel mai ieftin bilet.

Simo incepe bine meciul, dar la fel o face si Rogers. Primele ghemuri se joaca la intensitate mare, ambele jucatoare par in forma. Insa pe finalul primului set se intampla ceva ingrijorator: Simona resimte accidentarea la genunchi aparuta prima data la Singapore anul trecut. De aici inainte ceva nu mai merge, iar Rogers nu scade deloc intensitatea, trimitand trasoare spre colturile terenului. Simo pierde 3-6 1-6 si o parte din Australian Open se termina inainte de a incepe. 

De prisos sa spun cat de trist sunt dupa ce se incheie meciul. Nici macar n-am apucat sa o vad la un antrenament. Nici n-am apucat sa i-l dau pe Hoppy, care trebuia sa fie un cangur norocos care sa o ajute sa castige turneul. Urmatoarele ore nu mai vad niciun meci. Ma duc spre locul prin care ies  si intra jucatorii din complex. Nu poti ajunge pana acolo, ci pana la o alee de unde vezi intrarea de sus, practic esti la vreo 5 metri deasupra. Daca eu sunt atat e trist, imi imaginez cum se se simte ea. Astept acolo cam 3 ore, nefiind sigur daca o voi mai putea vedea. Tot asteptand, vad perindandu-se multi jucatori si jucatoare. La un moment dat apar chiar si doua persoane care cara trofeele ce vor fi oferite campionilor. Pana la urma iese si Simo, singura si cu capul in pamant. O strig si i-l arunc pe Hoppy. Schimbam cateva cuvinte si apoi se indreapta spre un autocar. Cangurul n-a putut ajunge la timp in mainile ei, dar in cele din urma a ajuns. Asa ca, Hoppy, du-ti la indeplinire datoria de cangur norocos si ajut-o sa castige turneul de anul viitor!

La turneu m-am intalnit si cu Laur, un fan al Simonei si al tenisului in general pe care il stiu de pe forumurile de pe internet si pe care il mai intalnisem si cand am fost la Turneul Campioanelor din Singapore, in 2014. El locuieste la Londra si a venit sa se plimbe prin Australia pentru o luna. Multe dintre meciurile din cele patru zile pe care le petrec la turneu le vom urmari impreuna.

Apuc sa vad ultima parte din meciul Soranei. Dupa ce reuseste sa se califice mai departe ma mut pe Hisense Arena pentru a-i vedea la lucru pe Andi Murray si apoi pe rebelul Kyrgios. Cam atat pentru prima zi.

Ziua urmatoare o incep la meciul Monicai Niculescu. E o zi foarte calduroasa, temperatura ajunge pana la 36 de grade. Astfel ca tunurile cu apa si umbra unui copac sub care poti urmari meciul lui Gasquet sunt la mare cautare.


Monica Niculescu pierde meciul, la fel cum o face si Ana Bogdan putin mai tarziu in fata rusoaicei Elena Vesnina. Dar pentru Ana e o performanta buna accederea pe tabloul principal, iar rusoaica are ceva de muncit pana sa o invinga. La acest meci am neplacerea sa ma asez in fata unui ghiolban care vorbeste in limba romana. Pare stabilit in Australia si pare sa aiba ceva legaturi cu tenisul sau cu jurnalismul, fiindca are acreditare. Specimenul asta reuseste sa ma enerveze prin niste comentarii cretine la adresa Simonei si cu greu ma abtin sa nu-i zic cateva.

In complex exista si un mic deal cu iarba, similar lui Henman Hill de la Wimbledon, unde oamenii pot urmari meciurile pe un ecran urias. 

Ma duc la meciurile dintre Timea Bacsinszky si Camila Giorgi, iar apoi la spectacolul oferit de bufonul Fabio Fognini.

Meciul zilei avea sa urmeze abia la final. Se intampla uneori ca niste meciuri care nu anunta nimic, intre doi jucatori mai slab clasati sa devina atractia principala din acea zi. In seara zilei de 17 ianuarie 2017, spectatorii ramasi in complex ar fi dat orice sa poata vedea ce se intampla pe micul teren cu numarul 19. Eroii poarta numele de Ivo Karlovic si Horacio Zeballos. E ultimul meci al zilei ramas in desfasurare, protagonistii sunt in setul 5 si cei doi merg cap la cap. Evident ca arena e arhiplina, nu mai incape vorba ca oamenii sa mai intre pe portile de acces. Asa ca fiecare se descurca cum poate. Eu sunt mai norocos pentru ca ajung suficient de devreme incat sa pot escalada tribuna si ma pozitionez intre ultimul rand de scaune si balustrada exterioara. In scurt timp si aceasta varianta devine indisponibila, iar pe masura ce scorul avanseaza, oamenii trec la diverse solutii. Ei escaladeaza tot ce apuca pentru a putea vedea un colt de teren. Au adus in spatele tribunelor cosuri de gunoi, mese pe care sa se urce. Unii sunt urcati pe gardul de la terenul vecin tinandu-se de stalpul de nocturna pentru echilibru. De undeva din apropiere se trageau din cand in cand focuri de artificii, parca sarbatorind o noua egalitate. Desfasurarea de forte arata cam asa:
- pe la 8-8 in decisiv se folosesc cosuri de gunoi intoarse invers pe care oamenii se cocoata.
- pe la 10-10 apar mesele aduse de pe la cine stie ce carciumi din interiorul complexului. Intai o masa, apoi doua, apoi un sir de mese.
-  dupa 12-12 incepe escaladarea gardului terenului vecin. Pe la 14-14 oamenii de ordine se gandesc ca poate cade vreunul in cap si nu-i mai lasa sa se urce. Asta teoretic, pentru ca, precum ciorile pe care le gonesti de pe o sarma si dupa ce pleci se aseaza la loc, asa se intampla si cu acesti infometati de tenis dupa ce plecau paznicii.

Asta se urcase pana sus pe gardul terenului vecin, si probabil vedea tot jocul, dar in scurt timp a venit securitatea sa-l dea jos de la "loja oficiala":

Cam asa arata terenul pentru care oamenii ar face orice sa poata arunca o privire:

Vad apoi pe twitter ca altii au fost mai inventivi si s-au gandit sa priveasca pe sub prelata:

Meciul se incheie cu victoria croatului, cu scorul de 6-7, 3-6, 7-5, 6-2, 22-20 in peste 5 ore de joc, devenind meciul cu cele mai multe ghemuri din istoria openului australian. Cam asa arata arsenalul fanilor din exteriorul arenei dupa incheierea odiseei:

Si astfel se incheie a doua zi de Australian Open. 

A treia zi incepe cu antrenamentul facut de Roger Federer in compania compatriotului sau, Stan Wawrinka. De prisos sa explic cat de mare e imbulzeala, dar totusi reusesc sa fac un selfie cu maestrul. Mai de departe asa, dar daca va uitati bine o sa il dibuiti si pe el pe acolo :)


Ziua mi-o petrec pe terenul numarul 3, unde o vad pe Sorana invingand-o pe Carla Suarez Navarro. Nu mai e la fel de cald ca in ziua precedenta dar problema e ca nu am ochelari de soare si imi e greu sa privesc terenul de joc. Solutia e sa imi pun mainile la fata si sa ma uit cumva printre degete. Tot pe acest teren mai vad meciurile lui Berdych si Cilic.

A patra zi o las pentru a vizita Melbourne-ul, dar ma intorc in cea de-a cincea zi, ultima pentru mine la Australian Open. Capul de afis e Sorana, care reuseste inca o victorie si se califica in optimi, unde avea sa se si opreasca. O invinge pe americanca Riske, dar mai surprinzatoare decat victoria e galeria de care are parte romanca. Nu sunt foarte multi spectatori la meci, dar cam toti o sustin pe Sorana. Si nu oricum, ci cu scandari, tipete, fluturari de steaguri, batai in prelata. Galeria hardcore e formata din niste pusti care tipa si canta cat ii tin plamanii. Si ei nu sunt romani.

Australian Open a fost o experienta frumoasa, dar care putea fi mult mai frumoasa daca nu avea loc eliminarea prematura a Simonei. Nu stiu daca voi mai putea reveni prea curand, e putin cam departe si cam scump. Dar nu se stie niciodata, Australia mi-a placut mult.