Plovdiv on the run

Plovdiv a fost anul trecut Capitala Culturala Europeana, impreuna cu orasul italian Matera. Este al doilea oras ca marime al Bulgariei, ducand in acest clasament o lupta la baioneta cu Varna. Dar destul de putina lume stie un detaliu surprinzator: Plovdiv pretinde ca este cel mai vechi oras al Europei, cu o istorie intinsa de-a lungul a 8000 de ani.

Am vizitat acest frumos oras in doua randuri: prima data in vara anului 2017, iar a doua oara in mai 2019, cu ocazia maratonului organizat aici. Se fac 6 ore cu masina din Craiova.

Ce e de vazut in Plovdiv? E suficient de mare incat sa ai ce face 1-2 zile, deci se potriveste perfect pentru o escapada de weekend. In ambele ocazii in care am fost aici, am participat la turul gratuit care se organizeaza de doua ori pe zi, cu plecare din fata primariei. Dureaza doua ore si mi s-a parut unul dintre cele mai interesante tururi de acest tip la care am participat.

Strada principala din Plovdiv, centrul centrului, este ulita Knyaz Alexander I. Plina de lume de dimineata pana seara, aici e locul ideal din care se incepi explorarea orasului. La capatul nordic al strazii se gaseste stadionul roman, iar la cel sudic, un frumos parc. Este o strada pietonala, iar fatadele cladirilor sunt recent restaurate si te imbie sa le fotografiezi.

Stadionul roman este situat sub nivelul strazii, iar ceea ce se vede reprezinta doar 10% din dimensiunea sa. Restul nu a fost excavat si sta ascuns sub cladirile orasului. Lung de 240 metri si lat de 50, putea gazdui pana la 30000 de oameni.

Langa stadionul roman se gaseste o constructie dintr-o alta era. Moscheea Dzhumaya a fost construita in secolul 14, la scurt timp dupa ce orasul a cazut in mainile otomanilor. Se poate vizita, dar ca in orice moschee, trebuie sa te descalti inainte.

Mergand pe strada principala, pe la mijlocul ei veti gasi niste scari care urca spre una dintre colinele orasului. Iar la baza lor se afla statuia lui Milio, un personaj carismatic al anilor 60, care obisnuia sa stea pe aceasta strada si sa le spuna povesti trecatorilor.

Daca urmati scarile, ajungeti la un parc si la un turn cu ceas. Merita urcat, mai ales ca poti avea o perspectiva de sus asupra centrului. Dar aceasta este doar una dintre cele sapte coline ale orasului. Sau sase, fiindca una dintre ele a avut o soarta tragica. La fel ca Roma, Istanbul sau Iasi, Plovdiv este un oras situat pe sapte coline. Una dintre coline, cea mai mica, a fost insa rasa de pe fata pamantului. Piatra din care era formata a fost folosita in constructii, iar pe locul sau se afla acum un mall.

Mergand putin mai jos pe strada principala, se ajunge intr-o mica piata, unde se gasesc primaria, o fantana arteziana si cateva terase.

La capatul strazii se afla un parc micut dar interesant, Gradina Tarului Simeon. Merita vizitat mai ales seara dupa ce se lasa intunericul. Aici se afla mici fantani arteziene, dar si o fantana mare, muzicala. Am vazut-o in 2017, dar in 2019 nu mai era pornita. Sper ca a fost oprita doar temporar.

Dar cartierul vechi din Plovdiv e situat in alta parte. Ok, si ce a fost pana acum era destul de vechi, dar se poate si mai vechi. Daca ne intoarcem pana la stadionul roman si facem dreapta, ajungem pe o strada pietruita care trece pe langa o biserica mare ortodoxa: The Assumption of the Holy Virgin. De aici incep stradute inguste, in panta, pietruite, iar in jurul lor se afla o multime de case interesante. Multe dintre ele sunt muzeu si se pot vizita. In 2017 chiar am fost cazati intr-o astfel de casa, la un pret rezolabil si in conditii foarte bune, dar in acelasi timp cu aer medieval. Hotel Evmolpia se numeste, daca ajungeti pe aici vi-l recomad. In plus, ne-au asteptat cu un mesaj de bun venit scris in  limba romana pe o tablita de la receptie.

Una dintre cele mai interesante astfel de case gazduieste Muzeul Etnografic. In fata are o gradina micuta dar cocheta. Cladirea merita din plin vizitata fiindca este mult mai mult decat un muzeu in care admiri exponate. Exponata principala este casa in sine. Iar acest lucru este valabil si pentru alte case din zona care se viziteaza.

Vecina cu muzeul etnografic este mica dar frumoasa biserica Sf. Constantin si Elena. In curtea sa este un turn cel putin la fel de interesant.

Am vizitat si casa Hindliyan. Si ea merita din plin cei 10 leva platiti la intrare.

In capatul nordic al orasului vech, pe deal, se gasesc ruinele unei fortarete care are origini incepand cu anul 4000 inainte de Hristos. De-a lungul timpului au tot fost construite si reconstruite ziduri. Nebet Tepe este numele acestei coline a orasului. De aici ai poate cele mai frumoase privelisti asupra Plovdivului.

O alta statuie a orasului il reprezinta pe Sasho, un muzicant local care canta in baruri si restaurante, celebru si iubit in oras pentru veselia sa. La inceputul anilor 60 a venit in Plovdiv liderul partidului comunist. La restaurantul la care acesta lua masa se intampla sa cante muzicantul nostru. Insa muzica acestuia nu ii era pe plac comunistului. La un moment dat l-a chemat la el si l-a intrebat cand are de gand sa plece. Atunci Sasho i-a raspuns: "Intrebarea nu este cand voi pleca eu, ci cand veti pleca voi.", facand referire la conducerea comunista din Bulgaria. Cateva zile mai tarziu muzicantul a disparut si nu s-a mai stiut nimic de el. Dupa revolutia din 1989 s-a descoperit ca el a fost arestat si a murit la scurt timp in inchisorile comuniste.

In Plovdiv se gasesc destul de multe pisici. Lenese, asa cum ii sta bine unei pisici.

Mai sunt si alte vestigii romane in Plovdiv. Unul dintre ele este teatrul roman de la capatul orasului vechi. Este asezat strategic, in varful dealului, astfel incat spectatorii sa poata avea vedere asupra vaii. In anumite zile aici inca se tin spectacole.

Pe o alta colina a orasului, una mai inalta, se gaseste Alyosha. Acest monument sovietic, construit intre 1954 si 1957, ii comemoreaza pe soldatii rusi care si-au pierdut viata in al doilea razboi mondial prin partile locului. Exista destule pareri ca monumentul ar trebui dat jos, dar momentan inca rezista.

Mai exista un cartier in Plovdiv, numit Kapana, care in traducere inseamna Capcana. Este o zona cu restaurante, dar si cu diverse ateliere de mestesugari. Pe langa turul standard pe care l-am luat noi se organizeaza si un tur dedicat special acestui cartier.

Unul dintre principalele motive pentru care am revenit in 2019 a fost Maratonul din Plovdiv. Dupa ce am fost in 2017 la maratonul din Plevna, am zis sa revin in Bulgaristan, mai ales ca orasul Plovdiv e foarte frumos si in plus e anul in care orasul este capitala culturala europeana. De data asta, colegii din echipa de Libra Energize nu au vrut sa vina, asa ca am concurat singur. Am participat la proba de semimaraton si am reusit sa scot un timp de 2 ore si 3 minute. In plus, am reusit sa fac cei 21 de kilometri fara sa ma opresc din alergare, cu exceptia micilor opriri la punctele de hidratare. Startul s-a dat de langa primarie, am pornit spre orasul vechi, apoi am ajuns prin cartierele ceva mai periferice, am trecut printr-un parc, apoi ne-am intors inapoi pe langa raul Marita. Nu a fost teren plat mereu, am avut ceva de urcat, mai ales in prima parte a cursei. La final, m-am ales cu o medalie si cu amintiri din acest frumos oras.

Prin judetul Sibiu

In octombrie 2019 am dat o mica tura prin judetul Sibiu. O ocazie buna sa revad locuri pe care le stiam, dar si sa descopar altele noi. Iata care au fost principalele obiective turistice vizitate in aceasta mica incursiune de trei zile:

Orasul Sibiu 

Sibiul il stiam deja, dar m-am bucurat sa il redescopar. Podul Minciunilor, Piata Mica, Piata Mare si Turnul Dulgherilor au fost principalele locuri de promenada. De mentionat ca pe strada principala am gasit niste clatite delicioase, cu ciocolata si banane(cum altfel!), la un pret destul de mic.

Muzeul Astra

La marginea Sibiului se afla acest celebru muzeu al satului, amplasat intr-un cadru natural deosebit. Casele traditionale se imbina cu frumusetile naturale. Parcul are o suprafata destul de mare, fiind necesare cateva ore pentru a-l vizita pe indelete. 

Cetatea Slimnic

Acum doi ani, am vazut de pe sosea o cetate falnica ce rasarea pe varful unui deal, printre copaci. Mi s-a parut impresionanta si m-am mirat ca nu auzisem de ea. Am cautat pe internet detalii si mi-am propus sa o vizitez cand voi avea ocazia. Zis si facut. 

Surprinzator este ca aceasta cetate este locuita. O familie are grija sa intretina spatiul din interior si sa prezinte cetatea turistilor. Cresc chiar si cateva animale inauntru. Biletul de intrare are un pret modic, 3 lei. Desi in ruina, cetatea inca impune respect prin maretia ei. Se poate urca in turn, pentru a avea o imagine de sus asupra curtii interioare, dar si asupra satului.

Biserica fortificata din Cisnadioara

Biserica nu este cine stie ce, in schimb panorama de aici merita cu prisosinta. Este un loc preferat de catre miri pentru sedintele foto.

Bătălia de la Ostrava

Bătălia de la Ostrava, din 9-10 februarie 2019, s-a incheiat cu victoria trupelor române, conduse de Simona cea Dârză, asupra temutei oaste cehesti. 

Echipa de Fed Cup a Romaniei a nimerit cel mai greu adversar posibil in confruntarea din sferturile de finala ale grupei mondiale. La fel ca in 2016, fetele noastre trebuiau sa infrunte Cehia, campioana in exercitiu si castigatoare a cupei in 6 din ultimii 8 ani. Cehoaicele veneau dupa 10 ani consecutivi in care nu mai pierdusera in sferturi si tot cam de atunci data si ultima lor infrangere pe teren propriu. Am fost aproape de victorie si in 2016, dar infrangerea Simonei in fata Pliskovei si o formula nefericita cu care am abordat meciul decisiv de dublu au facut sa pierdem acea confruntare.

M-am prezentat in ziua de joi la aeroportul din Craiova, de unde urma sa zbor la Bergamo, apoi dupa numai o ora si jumatate sa ma imbarc pe zborul spre Praga. Fiind o escala neasigurata si avand experienta din urma cu doua saptamani cand a trebuit sa anulez excursia la Marrakech pentru ca avionul nu a mai putut ateriza din cauza cetii, mi-am facut o asigurare la Wizz, macar sa ma aleg cu ceva daca ratez conexiunea. Astfel, daca platesti 10 euro si avionul intarzie mai mult de o ora primesti 100 de euro credit Wizz. Dar de data asta totul a decurs bine si am ajuns in Praga la ora stabilita.  Am mai fost la Praga in 2010 si pentru cateva ore in 2014. De data asta stau si mai putin, doar cateva ore de plimbare pe seara, iar dimineata iau trenul spre Ostrava. Pentru ca in Praga cazarile sunt foarte ieftine, am ales sa stau chiar in piata centrala, la Hotel Lippert.

Trenul pana la Ostrava face putin peste 3 ore pentru cei 350 de kilometri si costa aproximativ 10 euro. Mai rapid, mai curat, mai ieftin decat la noi. Nimic surprinzator. Ajung in gara din Ostrava in jurul orei 14 si ma indrept pe jos spre cazare, nu inainte de a schimba doua vorbe cu niste romani care venisera si ei tot pentru tenis. Pentru ca nu sunt pretentios la cazare, am ales sa stau la cea mai ieftina cazare din oras, Ubytovna Pod Mostem. La 15 euro pe noapte nu poti sa te astepti la multe, dar cazarea asta chiar e naspa, n-o recomand. Cel mai mare avantaj e locatia, chiar in centrul orasului.

Am iesit la un tur de recunoastere prin oras. Fost oras minier, cam de marimea Craiovei, Ostrava nu are multe locuri atragatoare pentru turisti. Poate vara arata altfel, dar pe timp de iarna nu prea te imbie sa-l vizitezi. Lucru ce pare valabil si pentru locuitori, pentru ca am vazut putini oameni pe strazi. Piata centrala era seara aproape complet goala.

Vineri dimineata ma indrept catre Ostravar Arena, unde echipa Romaniei urmeaza sa sustina doua antrenamente. Unul de la 10:30 si altul de la 16:30. Este singura zi in care antrenamentele sunt deschise publicului, dar se pare ca numai romanilor. Ostrava este un oras al tramvaielor, circula pe multe strazi, iar intr-unul dintre ele ma urc si eu pentru a ajunge la arena. Cobor in statie in jurul orei 10.

Ma plimb cateva minute in jurul arenei si am surpriza sa constat ca totul este pustiu. Nici tipenie de om. Portile sunt incuiate, niciun paznic, nimic! Dupa un timp dau de un grup de 4 romani care incearca si ei sa gaseasca un loc prin care se poate patrunde. Pana la urma descoperim o intrare mai ascunsa, intrarea VIP. Oamenii de acolo ne spun ca putem intra, numai ca trebuie sa avem putintica rabdare pana termina cehoaicele antrenamentul, nu care cumva sa le aflam tacticile secrete. Pe la 10:40 vine cineva si ne conduce inauntru. Simona tocmai incepuse antrenamentul.

Folosita de obicei pentru meciuri de hochei, arena a fost adaptata astfel incat sa poata gazdui meciuri de tenis. Informatiile despre capacitatea arenei sunt contradictorii, variind intre 6000 si 12000 de locuri, dar mie mi s-a parut mai mica decat cea de la Cluj. Cert este ca la acest antrenament eram doar 5 spectatori in tribune, iar pe parcurs au mai venit 2-3. Cu aceasta ocazie am dat si un mini-interviu pentru ProTV, la propunerea Alexandrei, reporterita lor, care ma stia de pe facebook. Simo s-a antrenat timp de o ora si jumatate cu Irina Begu. Dupa antrenament, i-am facut cadou un album cu principalele momente din cariera ei, cu ocazia implinirii a 10.000 de zile de cand s-a nascut. Sper sa-i fi placut.

In pauza dintre antrenamente m-am dus la Avion Mall, unul dintre cele 3 mall-uri ale orasului. Nu sunt un mare adept al centrelor comerciale, dar pentru ca aici nu aveai multe de vazut si pentru a scapa de frigul de afara, am ajuns sa le vizitez pe toate 3 cat timp am stat in Ostrava.

La antrenamentul de dupa-amiaza, au venit mai multi romani, sa zic vreo 25, dar nu a mai fost la fel de interesant, pentru ca Simo nu s-a mai antrenat. A fost randul Mihaelei Buzarnescu, Monicai Niculescu si Anei Bogdan. Aici m-am intalnit si cu Laura, pe care o stiam de cand am fost anul trecut la Roma, care se imprietenise pe drum cu un italian, mare fan al cehoaicelor. Pe seara ne-am dus toti trei sa mancam si am nimerit chiar la restaurantul in care se afla echipa Cehiei. Evident ca in momentul in care au plecat, italianul nu a scapat ocazia sa se pozeze cu ele.

Sambata m-am intalnit cu Bogdan, pe care il stiam de la editiile care se disputasera in Romania. Fiind din Bucuresti, l-am rugat sa-mi ridice si mie biletul de la federatie. Imi luasem initial bilet de la cehi, dar pana la urma l-am revandut si am luat in sectorul romanesc. Ne-am plimbat putin prin oras pana sa ne indreptam catre arena. Am urcat in turnul primariei, unde am arborat drapelul nostru.

Si veni timpul marii confruntari! Am plecat spre locul bataliei echipat in mod corespunzator, cu scut, sabie si armura.

Arsealul a fost completat odata ce am patruns in arena, cu batoane gonflabile pentru aplaudat si esarfa tricolora furnizata de cei din staful Romaniei.

Sectorul romanesc numara in jur de 500 de persoane, iar alte cateva sute erau imprastiate printre cehi. Locurile din fata erau rezervate pentru Emil Boc si tovarasii sai veniti de la Cluj. Restul aveam bilete mai in spate, unii chiar destul de izolati, in sectorul de sus. Macar cei care au luat locurile din fata si-au facut datoria si au initiat scandarile pe tot parcursul meciurilor, reusind astfel sa dominam fondul sonor al arenei. Printre noi a stat si tatal Simonei, care era foarte amabil si vesel, vorbind si facand poze cu toata lumea care il solicita.

Primul meci s-a disputat intre Mihaela Buzarnescu si Karolina Pliskova. Forma in care se aflau cele doua nu putea fi mai diferita. Mihaela pierduse toate meciurile jucate de cand s-a accidentat in vara si pana acum, iar Karolina castigase 9 din cele 10 meciuri disputate anul acesta. Desi au fost momente in care i-a facut fata, problema invingatoarei nu s-a pus niciodata cu adevarat, Cehia castigand prima disputa in doua seturi. Cehia - Romania 1-0

In cel de-al doilea meci al zilei, Simona o infrunta pe tanara si nelinistita Katerina Siniakova. Primul set a fost mai echilibrat, Simo impunandu-se cu 6-4. In cel de-al doilea, cehoaica nu a mai avut nicio sansa, l-a cedat cu 6-0. Dupa meci Simo a venit sa dea autografe si sa bata palma cu noi. Cehia - Romania 1-1

Asa cum aratau si calculele hartiei, prima zi s-a incheiat la egalitate, urmand ca totul sa se decida duminica. Spre deosebire de meciurile din prima zi, toate cele 3 meciuri de duminica se anuntau echilibrate.

Duminica dimineata m-am intalnit din nou cu Bogdan si ne-am dus sa vizitam o fosta fabrica miniera: Viktovice. Timp de aproape doua ore ne-am plimbat cu un tur ghidat printre monstrii de otel. Desi am avut un audioghid in engleza, totusi era cam plictisitor sa stam dupa ghidul ceh sa explice ceva din care nu intelegeam nimic. Am urcat si in Bolt Tower, un turn amenajat un varful fabricii, in care a fost deschisa o cafenea.

Tot aici am gasit si un Mig vopsit in culorile Romaniei. Fortele aeriene sunt cu noi! :)

Luam tramvaiul si ne indreptam spre Ostravar Arena. Aveam de gand sa imi iau ceva de mancare inainte de meciuri, din interioarul arenei. Reusesc cu greu acest lucru, dupa ce stau zeci de minute la coada. Organizarea cehilor in aceasta privinta lasa de dorit, sunt prea putine puncte de vanzare si se misca prea incet. O alta problema este faptul ca holurile de acces sunt foarte stramte. ISU n-ar fi dart autorizatie acestei sali nici cu portie dubla de mita la primar! Pur si simplu in pauza dintre meciuri se formau ambuteiaje umane si nu mai puteai sa inaintezi. O evacuare de urgenta a salii ar fi fost imposibila.

E timpul pentru meciul vedeta: Simona vs Pliskova. In tenis match-up-ul este foarte important. Adica modul in care se pliaza stilurile de joc ale jucatorilor. A il bate pe B, B il bate pe C, dar C il bate pe A. Pentru ca tenis! Poti sa fii numarul unu, sa invingi majoritatea jucatorilor dar sa pierzi constant la un jucator mai slab clasat. Pentru ca nu-ti convine stilul lui de joc, nu ti se potriveste. Pliskova are o problema cu stilul Simonei, a recunoscut chiar ea. Cu toate astea, a reusit sa obtina doua victorii, una chiar in meciul de Fed Cup din 2016, iar alta anul trecut pe zgura, la Madrid. Pe suprafete lente pare ca Pliskova se descurca mai bine, iar acum se spunea despre suprafata de la Ostrava ca e destul de lenta. Si intr-adevar, meciul a fost strans si intens. Primul set i-a revenit Simonei, dar apoi lucrurile s-au echilibrat. Pliskova a dus meciul in decisiv, unde dupa lupte grele Simo a scapat pana la urma in castigatoare.
Cehia-Romania 1-2

Romania preluase conducerea si mai aveam nevoie de o victorie pentru a castiga confruntarea. Speram sa o poata obtine Mihaela Buzarnescu, mai ales ca incepuse foarte bine meciul, conducea cu 3-0. Dar Siniakova a reusit sa intoarca scorul si sa nu-i mai dea nicio sansa Mihaelei. Cehia-Romania 2-2

Urma ca meciul de dublu sa decida echipa castigatoare. In echipa noastra, Monica Niculescu si Irina Begu, dublul nostru care ne adusese multe victorii importante. In echipa cehilor, Siniakova si  Krejcikova, echipa de dublu aflata pe primul loc in lume. Greu. Putini ne dadeau sanse. Chiar cu mult timp inainte de meciuri se spunea ca trebuie sa castigam inainte de a ajunge la dublu, ca acolo nu prea avem sanse. E posibil ca asta sa-i fi ajuns la urechi si unei oltence, pe numele ei Monica Niculescu. Si s-o fi ambitionat spunandu-si "Ce ma, ne bat pe noi astea?!". Altfel nu se explica meciul exemplar pe care l-a facut in acea seara. A fost o seara in care cea mai buna jucatoare din lume la dublu se afla pe teren si nu era in echipa cehilor. Fara a lua din meritele Irinei, in acea seara Monica a fost incredibila, agatand tot la fileu si dand incredere echipei. Romania a pierdut primul set la tiebreak, dar le-a castigat pe urmatoarele doua, obtinand o victorie uriasa. Suntem in semifinale! Cehia-Romania 2-3

Din pacate, am facut o eroare, am subestimat timpul in care se vor termina meciurile si daca ramaneam pana la final pierdeam avionul. Asa ca am fost nevoit sa plec de la meciul de dublu la 3-2 in decisiv. Sa-mi fie invatatura de minte data viitoare! Am vazut finalul pe telefon, in taxi.

Peste două luni urmeaza o noua bătălie importanta pentru trupele române. Pe 20-21 aprilie, pe malurile Senei, la Rouen.

Roland Garros 2018 - One moment in time

Am tot amanat sa scriu despre Roland Garros, fiindca mi se parea ca indiferent ce as scrie, nu se va putea ridica la inaltimea momentului respectiv. Unele lucruri nu pot fi descrise in cuvinte, dar macar voi incerca sa fac o mica relatare a ceea ce am trait la inceput de iunie pe arenele turneului parizian.

Am mai fost la Roland Garros in 2014. Mi-a placut mult atunci si oarecum am amanat revenirea pentru a nu strica vraja care imi ramasese in memorie de atunci. In martie, cand s-au pus biletele in vanzare, am luat bilete pentru doua zile din prima saptamana si pentru finala feminina.  Imi luasem deja bilete de avion pentru 30 mai - 3 iunie, cat si pentru 8-10 iunie. Era pentru prima data cand imi luam bilet la o finala de Mare Slem. Am avut speranta ca o pot vedea pe Simona jucand in ea. Planul de rezerva, in cazul in care ea nu ajungea acolo, era sa vand biletul si fie sa ma duc sa ma plimb prin oras, fie sa renunt de tot la intoarcerea in Paris.

Ziua de 30 mai a inceput cu mari emotii. Aeroportul din Craiova, desi are putine curse, are prostul obicei sa programeze cate doua la aceeasi ora. Pe langa asta, dau drumul la o singura poarta de scanare a bagajelor. Cum de acasa pana la aeroport fac 5 minute cu masina, am ajuns cu mai putin de o ora inainte de ora decolarii. Am avut surpriza sa constat ca e o coada uriasa la imbarcare, care se misca foarte incet, acolo fiind asezati si pasagerii zborului de Londra care decola o jumatate de ora mai tarziu. Cand o prietena m-a sunat sa-mi zica ca a urcat deja in avion iar eu vedeam ca stau pe loc la o coada uriasa, deja incepusem sa ma gandesc serios la varianta in care avionul va decola fara mine. Pana la urma, ne-au lasat pe cei cu zborul de Paris in fata, probabil a mai asteptat si avionul dupa noi sa ne imbarcam, iar in final am rasuflat usurat.

Am aterizat pe indepartatul aeroport Beauvais in jurul orei 8, am luat autobuzul spre oras, timp in care mi-am dat seama ca si in Paris sunt ambuteiaje, apoi am luat metroul, iar la 11:05 intram pe arena Philippe Chatrier, unde Simona tocmai termina incalzirea si se pregatea sa inceapa meciul din primul tur cu Alison Riske. Nici n-am apucat bine sa ma dezmeticesc, ca americanca a si ajuns la 5-0. Pericol! Desi pierde primul set, Simona da semne de revenire, asa ca nu ma panichez mai mult decat e cazul. Din fericire, seturile doi si trei sunt castigate lejer de Simo, care trece cu bine de hopul primului tur. In mod normal, meciul trebuia sa se fi jucat in ziua precedenta, dar din cauza ploii s-a amanat. Numai bine ca sa pot ajunge si eu.

Ies afara, cu intentia de a o astepta pe Simo la iesire pentru a-i da un trandafir pe care il cumparasem inainte sa intru in complex. E o zona langa Philippe Chatrier pe unde intra jucatorii, dar dupa multe ore de asteptare aveam sa imi dau seama ca mai exista si alte iesiri, cum ar fi un tunel prin care jucatorii ies direct afara, la masini. Asta e, nu e prima data cand o astept degeaba, dar acum am stabilit un nou record de timp. Dupa ce trece suficient de mult timp incat trandafirul incepe sa se plosteasca, ma duc sa vad ce meciuri au mai ramas de desfasurat.

A doua zi aveam bilete pe Suzanne Lenglen, iar de data asta ma insoteau la arene Costi si Artemis. Simona trebuie sa joace din nou, cu Taylor Townsend, si e programata tot pe Chatrier. Facem o eschiva, scoatem la vanzare biletele de pe Leglen, care se dau ca painea calda, fiindca acolo e programat Nadal, si cumparam bilete pe Chatrier. Roland Garros a implementat acest sistem foarte folositor in care poti revinde bilete, un sistem din care Wimbledonul ar avea ce invata.

Americanca cea plinuta nu reuseste sa-i faca fata Simonei, care se impune in doua seturi fara emotii.

Dupa meci, Simo da un interviu celor de la Digi, dar la un moment dat pleaca brusc, probabil suparata de o intrebare care i-a fost adresata.

Sambata e ultima zi petrecuta in Paris si imi propusesem sa vizitez orasul. Dar planurile de acasa nu se potrivesc cu cele din Roland Garros. Cand ma uit seara pe programul de sambata, vad ca liderul mondial e programat pe mica arena cu numarul 18, unde biletele sunt ieftine si spectatorii stau aproape de teren. Asa ca dupa multe refresh-uri reusesc sa-mi cumpar bilet pentru a doua zi, cu doar 35 de euro. Pentru zilele anterioare pe Chatrier, dadusem in jur de 70-80.

Problema cu arenele mici e ca sunt mai tot timpul pline. Iar daca vrei sa vezi un jucator important trebuie sa vii din timp sa ocupi loc. Simona joaca cu Andrea Petkovic in al treilea meci al zilei. Primul meci incepe de la ora 11. Ecuatia e simpla: trebuie sa ajung pe terenul 18 la ora 10, cand se deschide intrarea si sa raman pe acel loc neintrerupt pana cand se va termina meciul Simonei. Ocup loc in transee in primul rand, imi fac provizii de apa si mancare. Va fi mai greu de rezistat fara sa merg la toaleta, dar incerc sa consum doar strictul necesar de lichide. Alaturi de mine, procedeaza la fel cativa amici pe care ii stiu de pe forumul treizecizero.ro, cu care ma mai intalnisem si in alte ocazii si care au venit in aceeasi perioada cu mine la RG.

Cele doua meciuri de dinainte se lungesc, mai ales lupta dintre Sloane Stephens si Camila Giorgi. Apoi urmeaza micutul Diego Schwartzman, pe care il vazusem tot aici in urma cu 4 ani, contra lui Roger Federer. Cand Simona si Petkovic intra pe teren, arena erupe. Arenele astea mijlocii, intre 1000 si 4000 de locuri sunt preferatele mele. Cea mai frumoasa atmosfera pe astfel de arene o gasesti. Iar faptul ca esti atat de aproape de teren e un mare plus. Contrar asteptarilor, suporterii germani ne depasesc numeric. Ambele tabere isi incurajeaza neincetat favorita. Scandarile Pet-ko, Pet-ko se termina in Si-mo, Si-mo! Pe teren meciul e greu. Jucatoarea germana rezista bine, duce setul in prelungiri si Simona se impune greu cu 7-5. Dar la inceputul setului doi, Petkovic se accidenteaza. Desi ramane pe teren pana la final, nu mai reuseste sa opuna o rezistenta suficienta si Simo castiga cu 6-0. Reusesc performanta de a sta 4 zile la Paris si de a o vedea pe Simona in 3 meciuri. Speranta mea de a reveni saptamana viitoare pentru a o vedea jucand in finala ramane vie.

Marea finala

Si veni timpul marii finale! Batu Simo tot ce prinse: de la defilarea cu Mertens, la meciul muncit cu Kerber si surclasarea Muguruzei intr-un meci de pus in rama. Mai ramanea un ultim obstacol, campioana de la US Open, numarul 10 mondial, Sloane Stephens. 

Ca sa ajung la Paris de data asta fac un mic artificiu, pentru ca vinerea nu avem zboruri din Craiova. Asa ca zbor la Koln, de unde iau trenul de mare viteza spre Paris. E o varianta pe care o recomand. Luat din timp, cu 3 luni inainte, biletul de tren costa 35 de euro. Dar din acestia se scad cei 17 euro pe care oricum ar fi trebuit sa-i dau pe autobuz de la Beauvais pana in oras. Iar legatura intre aeroportul din Koln si gara se face usor, rapid si ieftin. De emotii nu scap nici de data asta, pentru ca decolarea se amana cam o ora din cauza unor probleme tehnice, iar timpul dintre aterizare plecarea trenului e destul de strans. In final ajung la timp, iar dupa inca 3 ore si jumatate cobor in Gare du Nord.

Dupa ce ma cazez ajung in locul in care ajunge inevitabil oricine viziteaza Parisul, iar si iar: Champ de Mars. Ma asez pe iarba si admir turnul Eiffel. E noaptea de dinainte de finala.

9 iunie 2018 - O zi care va ramane in istoria sportului romanesc.

Plec de dimineata de la hotel si ma indrept catre metrou. Orice iubitor al tenisului stie ca la inceput de iunie descifrarea labirintului de linii ale metroului parizian are un singur scop: gasirea rutei cea mai scurta catre Porte d'Auteuil. Eu ajung devreme, nu e nici 10 dimineata, dar nu vreau sa ratez niciun moment. Pe aleile complexului nu mai e agitatia din prima saptamana. Din cele 128 de jucatoare si 128 de jucatori au mai ramas doar cate doi. 126 sunt deja acasa, asteptand si ei cu un pop-corn in mana sa vada ultima lupta. Usor-usor lumea incepe sa vina, se cumpara ultimele suveniruri, se vizioneaza meciuri demonstrative. Incepe sa se auda un usor freamat, se simte emotia in aer.

Sunt multi romani. Ii aud vorbind, ii vad afisand cu mandrie tricolorul. Multi se fotografiaza cu peretele rosiatic cu inscriptia turneului. Zidul care a doua zi va deveni locul in care campioana va avea sedinta foto cu trofeul. Urmez si eu exemplul lor. 

Aerul de legenda e completat de cele 3 personaje echipate in costume de demult.

Ma duc la finala junioarelor, ma intalnesc cu Laur, cu care statusem pe baricade in turul 3 la meciul cu Petkovic, iar cand se deschid portile pe Philippe Chatrier ma duc pe locul meu aflat tocmai in inaltul tribunei si astept nerabdator sa inceapa ultimul act. Imi amintesc cum traisem finala din anul precedent, cu Ostapenko. Fiind plecat intr-un team building am vazut meciul pe telefon, asezat pe o bordura din micul oras buzoian Nehoiu. Acel meci, pe care Simona l-a avut la un moment dat in mana a fost o infrangere foarte dura. Acum, un an mai tarziu, iat-o pe Simona castigandu-si dreptul la o noua sansa, iar pe mine inlocuind bordura buzoiana cu scaunul de pe Chatrier.

Sutele de romani intra primii pe arena, de ai impresia ca esti la Bucuresti. Vin si francezii, iar cand jucatoarele intra pe teren, tribunele sunt deja pline.

Emotiile sunt mari si cresc pe masura ce meciul inainteaza. Speram ca Simo sa intre bine in meci, sa o surclaseze pe americanca, sa-i arate de la inceput ca zgura e pentru europeni, americanii sa ramana la cimentul lor. Dar n-avem noi norocul asta, sa avem un meci usor. Stephens returneaza mingile ca un robot, tare si bine plasate, iar Simona desi lupta din rasputeri pentru fiecare punct, majoritatea se decid in avantajul americancei. Cand Stephens are set si break, gandurile rele incep sa-si faca locul. Cat ghinion sa mai aiba fata asta, de ce trebuie sa dea mereu in finala de jucatoare care fac meciul vietii? Dar speranta ramane acolo, pana la sfarsit. 

Langa mine stau niste francezi care se bucura la punctele castigate de americanca. Romanii inca isi fac simtita prezenta, dar parca mai slab decat inainte de meci. Sunt si multi care nu prea au treaba cu tenisul. Aud multe strigate aiurea sau in momente neadecvate, poate mai multe decat la oricare alt meci la care am luat parte pana acum.

Pe teren, Simo da semne de revenire. De la 0-2 in setul 2, reuseste sa egaleze, iar apoi sa mai faca inca un break si sa intre in avantaj pentru prima oara in meci. Dupa ce totul parea sa mearga impotriva ei, dupa ce incercasem sa ma consolez cu ideea ca s-ar putea sa piarda azi, iata ca dintr-o data situatia se intoarce. Adrenalina marii victorii incepe din nou sa-si faca loc, revine visul imnului Romaniei rasunand pe aceasta arena legendara, in timp ce aceasta fata minunata tine trofeul mult ravnit in brate. Dar mai e mult pana departe. Stephens revine, face 4-4, si se apropie la o lungime de doua ghemuri de inchiderea meciului. Ghemul urmator, e poate cel mai important ghem pe care Simona avea sa-l joace in intreaga sa cariera. Modul in care a ales sa-l joace e de vazut, de revazut, de memorat, de pus in rama. Campionii au o vorba: "sometimes you win, sometimes you learn". Infrangerile sunt o etapa inevitabila din viata unui sportiv, care nu trebuie privite neaparat ca pe un esec, ci ca pe o lectie din care ai de invatat. Cu un an in urma, Simona a pierdut dramatic finala cu Ostapenko. Privind in urma, ea si-a reprosat ca a fost prea pasiva in momentele de final, dandu-i sansa letonei sa reintre in meci. Acum, cand finala cu Stephens trebuia sa o apuce intr-o directie sau alta, Simona n-a mai stat pe ganduri. Si-a luat meciul in proprile maini si n-a mai stat la mana adversarei. Intr-un moment in care ambele jucatoare atinsesera cel mai inalt nivel, Simona a atacat cu un curaj nebun si i-a pus lui Stephens niste mingi in colturile terenului pe care a fost imposibil sa le mai ajunga. Debusolata, americanca a cedat si ghemul urmator. Aveam set decisiv.

Setul decisiv a reprezentat defilarea Simonei catre trofeul pe care si l-a dorit atat de mult si pe care il merita si mai mult. A fost 1-0, 2-0, 3-0. Aici, la 3-0, intr-un ghem strans, am avut un nou flashback din finala de anul trecut. Atunci, la un scor similar, Simona a trimis o minge in lung de linie care se ducea castigator spre terenul advers. Numai ca acea minge a muscat banda fileului si traiectoria i s-a modificat, iesind in out. Acum, Stephens avea atacul decisiv, dar mingea a muscat fileul, viteza i s-a atenuat, iar Simona a replicat decisiv. Si s-a facut 4-0. La 5-0 victoria era iminenta. Stephens si-a facut serviciul la 5-1 iar Simona trebuia sa serveasca pentru meci. Desi a avut emotii uriase, asa cum marturisea ulterior, a jucat impecabil acel ghem, propulsata de atatea experiente acumulate. In momentul cand la minge de meci Stephens a trimis in fileu, visul Simonei devenea realitate. Dupa cele trei finale de Slam pierdute, toate foarte stranse si cedate dramatic, Simona isi implineste visul tot dupa o lupta plina de emotii, cu susisuri si coborasuri. Asa cum intreaga lume a tenisului a cazut de acord, nimeni n-ar fi meritat mai mult.

E greu sa descriu ce am simtit atunci cand imnul Romaniei a rasunat pe arena Philippe Chatrier, avand-o in centru pe aceasta fata care mi-e atat de draga. E un moment la care am visat si eu odata cu ea, dar nu mi-am imaginat ca il voi putea trai pe viu. Daca nu luam biletele din timp, nu mi-as fi permis sa platesc preturile exorbitante ca sa vin special pentru finala. Si e prima data cand imi iau bilet la o finala de Grand Slam. Ce mi-as putea dori mai mult ca fan? Am avut norocul sa pot asista din tribune la atatea victorii importante! Am vazut-o ridicand trofeul la Sofia, in acel turneu entuziasmant din 2013 cand am venit sa o vad pentru prima data. Am vazut-o spulberand-o pe Serena Williams cu 6-0 6-2, chiar de ziua mea. Am vazut-o cucerind in 2016 turneul de la Madrid, cea mai importanta victorie a carierei in acel moment. Iar acum, pe 9 iunie 2018, am vazut-o indeplinindu-si marele vis. Orice ar urma va fi bonus.

Am sorbit fiecare moment din sedinta foto care a urmat. Minute bune mai tarziu, cand in arena mai ramasesera doar campioana si cateva sute de spectatori, majoritatea romani, am initiat un ultim cor de Si-mo-na, Si-mo-na, in timp ce ea se pregatea sa paraseasca arena. Toti romanii s-au mutat apoi in afara arenei, unde campioana a iesit cateva zeci de secunde sa prezinte trofeul. Am vazut-o bucurandu-se pe terasa arenei, impreuna cu familia si prietenii. Am asteptat-o pana la plecare impreuna cu inca vreo 10 romani, cand francezii se pregateau sa ne evacueze din complex fiindca se facuse ora inchiderii. Dar din pacate a iesit prin tunel si n-a mai venit la noi.

M-am intors pe pajistea de la turnul Eiffel si am stat acolo pana spre dimineata. Simona era numarul unu mondial si campioana de Grand Slam.