marți, 17 septembrie 2013

Truly Asia (6) - Langkawi, plaje si cascade

Deja a inceput sa se lase seara cand autobuzul luat din Tanah Rata ma lasa in KL Sentral. Mananc ceva repede la McDonalds - blasfemie, stiu, dar nu sunt tocmai cel mai mare gurmand, plus ca in felul asta nu pierd mult timp, iar malaezienii au meniuri complete la pretul de 6RM. Am rezervare la Travel Hub Hostel, in China Town si incerc sa ajung acolo pe jos, lucru nici pe departe usor. Asa cum ziceam intr-un articol anterior, Kuala Lumpur e un oras pe verticala, strabatut de autostrazi suspendate, si daca apuci la nivelul la care nu trebuie, un drum de 5 km se face in doua ore. In momentul in care ajung la hostel, tanarul hipiot de culoare de la receptie imi zice ca nu am camera pregatita, ca cel care a stat pana acum in ea nu a eliberat-o, ca a fost pana de curand pe aici, dar acum a disparut si ca trebuie sa-l asteptam sa se intoarca. Toate astea pe la 9 seara. In fine, astept ceva mai mult de o ora pana se gaseste o camera. Si lucru ciudat si zic eu nu foarte inspirat, toata lumea trebuie sa-si lase pantofii langa receptie si sa mearga peste tot desculta.

Zborul meu spre Langkawi pleaca pe la 7 dimineata. Ma trezesc la cateva minute dupa 3 pentru ca pana la aeroport trebuie sa ajung cumva la KL Sentral, preferabil mai rapid decat seara trecuta, de unde sa iau autobuzul pret de o ora pana la LCCT, terminalul low-cost al aeroportului din Kuala Lumpur. Receptionerul hipiot imi zisese ca la o asemenea ora un taxi pana la KL Sentral ar costa cam 30RM, dar ca unii au reusit totusi sa ia direct de pe strada cu 25RM. Sa o iau pe jos in toiul noptii nu parea prea atragator, zona mi s-a parut aseara nu tocmai primitoare. Dupa vreo 300 de metri de la hostel, un taximetrist vigilent ma dibuieste si se ofera sa ma duc la gara cu 20RM. Ne punem de acord la 15RM si in cateva minute sunt la unul dintre nivelurile inferioare ale KL Sentral, de unde pleaca autobuzele spre aeroport. Inca 10RM pentru biletul de autobuz si ajung chiar devreme in aeroport. Primul meu zbor cu AirAsia, declarata cea mai buna companie low-cost din lume, ma intampina cu un aer conditionat de zici ca a luat foc avionul.


Langkawi este un arhipelag de insule in nord-vestul Malaeziei, in Marea Andaman, cu o insula principala care ocupa majoritatea teritoriului. Se remarca in special prin biodiversitate, fiind declarat geoparc. Din punct de vedere al plajelor este sub insulele de pe coasta de est, dar am ales sa vin aici pentru ca este mai usor de ajuns si pentru ca in perioada asta in est este sezon ploios.

M-am gandit ceva vreme cum o sa ma deplasez pe insula. Transportul in comun e aproape inexistent. Taxiurile sunt destul de scumpe, mai ales ca nu am cu cine sa impart costurile. Aproape ca ma decisesem sa inchiriez o bicicleta. Problema e ca distantele sunt totusi mari, de zeci de kilometri, iar timpul pe care il am la dispozitie e foarte scurt. A mai ramas doar varianta sa inchiriez masina, ceea ce am si facut pana la urma. Am rezervat pe net la Kasina pentru o zi cu 110RM.

Avionul aterizeaza la timp pe insula si este singurul care tulbura linistea aeroportului. In interior sunt vreo 10 ghisee de inchiriat masini situate unul langa altul, iar angajatii lor striga si aproape ies pe geam gesticuland cum stiu ei mai bine ca sa atraga potentialii clienti. La un singur ghiseu e liniste, cel al firmei Kasina. In momentul in care ma indrept spre el ceilalti de langa isi intensifica strigatele si gesturile incercand cu toate mijloacele sa ma redirectioneze. Omul meu e foarte politicos, formalitatile decurg repede, las 100$ garantie pentru ca nu am card de credit si mergem in parcare sa-mi dea masina: un Proton nici prea nou, nici prea vechi, masina lor nationala. A doua zi trebuie sa aduc masina de dimineata intre 8:30 si 9. Avionul meu pleaca pe la 17. As fi vrut ca in timpul asta sa ma duc intr-un tur foarte popular pe insula: Island Hopping Tour. Inconvenientul e ca in tur se pleaca la ora 9, de la cativa kilometri de aeroport. Problema este rezolvata rapid de reprezentantul firmei de inchiriere: stie el pe cineva care face turul, 35RM - pret OK. Trebuie sa las masina in parcarea de  langa acvariul Underwater World si o sa fiu preluat de prietenul lui care ma duce la barca cu care se pleaca pe mare.

Acum e acum... trebuie sa conduc o masina cu care nu sunt obisnuit, cu volanul pe dreapta, pe partea stanga a drumului, in timp ce incerc sa ma uit pe GPS-ul de pe telefonul pe care n-am de ce sa il agat asa ca il pun in poala. Rezultatul: dupa 50 de metri, la prima intersectie, nu-l observ pe unul care vine din partea dreapta si nu-i  dau prioritate. Noroc ca ma obeserva el la timp si opreste - probabil sunt obisnuiti cu turisti care conduc bezmetic. Nu e deloc simplu sa conduc dracia asta. La toate cele enumerate mai sus se adauga schimbatorul de viteze care nu e deloc schimbat, ci e la fel ca la o masina de la noi. Asta inseamna ca vitezele trebuiesc schimbate cu mana stanga - rezultatul fiind ca de foarte multe ori dintr-a-ntaia bag direct intr-a patra. Rasuflu usurat cand ajung in parcarea de la Oriental Villange, un sat artificial construit pentru turisti.

De aici se ia telecabina pana in varful muntelui. Costa 30RM dus-intors, are o lungime de 2.2 km si te urca la o inaltime de peste 700 de metri deasupra nivelului marii, de unde ai o panorama extraordinara asupra intregii insule, ba chiar se vede si Thailanda. Sus este Sky Bridge, un pod suspendat deasupra junglei, inchis pentru restaurare in perioada asta.


Iau telecabina pana la platforma de la nivelul mijlociu, dar cum privelistea nu ofera nimic in plus fata de ce era mai sus, nu zabovesc mult. Astept telecabina care sa ma duca jos si dau sa urc in prima care vine si in care sunt un barbat si o femeie, arabi. Cand imi vede arabu intentia profanatoare incepe sa arate disperat spre femeie: "My wife, my wife". In prima secunda nu pricep ce vrea sa insemne asta, o vrea sa mi-o prezinte pe nevasta-sa? Dar se pare ca nu, el vrea sa-mi transmita ca aia e nevasta-sa si ca eu sa nu ma urc in acceasi telecabina ca poate i-o profanez uitandu-ma la singura parte a corpului care i se vede - ochii. Pun pariu ca n-a cumparat 6 bilete ca sa aiba dreptul la cabina privata. Il las in plata lui Allah si urc in cabina urmatoare.

In apropiere este o frumoasa cascada pe care am putut-o vedea partial si din telecabina. Merg pana la ea pe jos pe, iar acolo pe langa privelistea cascadei dau si de un card de maimute.


Cum e deja ora pranzului ma duc la masina cu intentia de a ma duce la cazare. Am rezervat pe booking.com o camera intr-o casuta cu doar 23RM. Ma urc in masina si plec. Dupa vreo doi kilometri trebuie sa fac dreapta pe un drum pe care sensurile sunt separate de un scuar. La ei ca sa faci dreapta trebuie sa traci de centrul intersectiei si sa te bagi pe banda stanga. Eu fac ca la noi, dreapta pe prima bifurcatie, adica pe contrasens. Nu mica ii e mirarea soferului din fata cand ma vede ca vin spre el. Opreste pe margine si lasa nebunul sa treaca. E bine ca pe insula traficul nu e prea intens. Ajung fara incidente notabile in locul in care ar trebui sa fie cazarea. Ar trebui. Am uitat sa marchez locul pe Google Maps, iar din memorie nu imi dau seama cu niciun chip unde ar trebui sa fie. Ma invart pe acolo o jumatate de ora apoi plec in orasul din apropiere ca sa caut un loc cu WiFi ca sa vad unde trebuie sa ajung. Un oras destul de linistit si o caldura ce bate spre canicula. Localizez un KFC si cum oricum mi-e foame decid ca oraselul asta de la capatul lumii sa fie locul in care am mancat prima data la KFC. Pui, condimentat, bun. Surpriza e ca n-au WiFi. Dupa ce mananc si pentru ca tot sunt i zona ma duc la statuia uriasa a vulturului, simbolul insulei.

Nu departe de vultur e un mic mall, sau ceva de genul. Si acolo gasesc Wi-Fi ul salvator. Ma intorc la masina si plec din nou in cautarea cazarii. Harta ma duce la o poarta mare care da intr-o curte. Nu scrie nicaieri numele cazarii, dar in schimb scrie cu litere mari: Accesul interzis! Dupa cateva secunde de reflectie las masina la intrare si intru pe jos in recunoastere. Fac stanga si ma intalnesc cu un om echipat cam ca Dorel din reclama. Spre surprinderea mea vorbeste engleza, ii arat ce caut, pare ca a auzit de numele cazarii dar se duce sa-i intrebe pe niste oameni de langa o casa. Da e chiar pe aci, de la poarta cu pricina trebuie sa fac dreapta in loc de stanga. Proprietara foarte amabila, imbracata in stil musulman, imi arata camera mea de la primul etaj al unei casute de lemn pozitionata in mijlocul unei gradini pline de verdeata. Primesc din partea casei o bucata de lubenita si o sticla de apa rece.

In scurt timp ma urc iar in masina si ma duc in partea de nord-est a insulei unde se afla o plaja frumoasa, lunga si linistita. De-a lungul celor doi kilometri ai plajei nu sunt mai mult de 5 persoane. Din loc in loc sunt si niste mici resorturi. Fac baie in apa foarte calda si din senin vad nori negri cum invaluiesc varfurile insulei.




Incerc sa ajung la o alta cascada, aflata intr-o zona izolata din nord-vestul insulei. Ajung pe inserat, iar pana la cascada sunt cateva sute de metri de mers pe o alee prin padure. Nu mai este nimeni in zona, dar in schimb sunt foarte multe maimute care strajuiesc aleea. Mari, grase si mi se pare mie, puse pe scandal. Decid sa nu-mi incerc norocul cu ele si renunt sa ma duc singur pe jos pana la cascada. Cobor in schimb pe cealalta parte pana pa malul marii, care se pregateste de furtuna.

Sunt inca in partea asta de insula, aproape complet nelocuita, cand se dezlantuie potopul. Intunericul s-a lasat deja, iar farurile nu reusesc mai deloc sa razbata prin peretele de apa din fata mea. Inaintez cu viteza de 20km/h dar cu greu reusesc sa urmaresc traiectoria drumului. La un moment dat apare si un motociclist. Nu-mi dau seama cum reuseste sa reziste pe o asemenea ploaie. Ajung in sudul insulei dupa mai bine de o ora, exact cand se opreste ploaia. Ma duc sa mananc ceva si trece iar de miezul noptii in momentul in care adorm in casuta de lemn din gradina.

Plec devreme de dimineata si ma indrept spre locul in care trebuie sa las masina, nu inainte de a trece pe la benzinarie sa fac plinul. Aparent chestie simpla, dar se dovedeste a fi complicata in momentul in care nu ma prind cu niciun chip cum desfac usita de la rezervor. Problema se rezolva doar dupa ce ma duc in interiorul benzinariei sa cer ajutor. Se pare ca pe podea, langa scaunul soferului, exista un buton pe care se apasa si se desface usita. Cei peste 200 de kilometri parcursi ma costa 27RM. La un pret de sub 2RM litrul de benzina sa te tot plimbi! Ma intalnesc la locul stabilit cu un baiat care ma duce la locul de imbarcare. Ii dau cheile de la masina, las rucsacul in duba lui pana ma intorc, apoi primesc un abtibild pe care trebuie sa-l lipesc in piept ca sa nu nimeresc in alta barca.

Langkawi Island Hopping Tour dureaza vreo patru ore si cuprinde trei etape: O insula cu un lac cu apa dulce, vizitarea unui loc in care se hranesc vulturii si o alta insula cu o plaja extrem de exotica. Ma urc pe o barca rapida impreuna cu vreo 10-12 turisti, malaezieni si chinezi. In prima oprire avem o ora la dispozitie pe insula cu lacul miracol: Pregnant Maiden Lake. Minunea consta in faptul ca desi e despartit de mare doar printr-o limba de pamant, lacul are apa dulce. Se poate face baie in el, se pot inchiria hidrobiciclete sau barci cu panouri solare. Pentru a ajunge la lac se merge vreo 15 minute pe o poteca prin padure. Maimutele nu lipsesc nici de aici si la sfatul pilotului barcii las plasa cu apa in barca pentru ca altfel ar deveni tinta lor.    

In golful in care vulturii vaneaza pesti nu stam mult.

In ultima oprire avem la dispozitie o ora pe o insula care face toti banii.



Cand ne intoarcem inapoi pe insula principala, mai am trei ore si jumatate la dispozitie pana pleaca avionul, timp suficient pentru a ma duce la biroul Kasina din apropiere ca sa-mi recuperez depozitul de 100$, sa mananc ceva si sa beau o nuca de cocos pe plaja cea mai cunoscuta a insulei, Long Beach.

Iau un taxi pana la aeroport, 18RM, si in timp ce ma rog ca avionul sa nu intarzie vorbesc cu un malaezian de origine indiana care stie mai multe lucruri despre Nadia Comaneci decat mine. Iata care e problema cu intarziatul avionului: initial rezervasem un zbor care pleca cu o ora si jumatate mai devreme, dar cu o saptamana in urma am primit mail cum ca zborul meu a fost anulat si sunt reprogramat pe urmatorul, care pleaca la 16:55 din Langkawi si ajunge la 18:00 in Kuala Lumpur. Eu la 19:00 aveam zbor din KL spre Siem Reap. Optiunile erau sa accept zborul, sa il iau pe cel de dinainte, care pleca pe la 12 si nu mai aveam timp sa fac turul, sau sa iau banii inapoi (am platit 18 euro dus-intors :D). Am decis sa risc si sa las doar o ora pentru transfer. In caz ca pierdeam avionul spre Siem Reap eram nevoit sa cumpar alt bilet pentru zborul de dimineata, care, din cercetarile mele, luat din scurt costa cam 100 de euro.

Spre disperarea mea, avionul are intarziere. Pleaca din Langkawi cu 20 de minute mai tarziu decat ar fi trebuit. In timpul zborului oscilez intre speranta ca o sa ajung la timp si impacarea cu faptul ca nu mai prind avionul. Din cauza traficului intens, pilotul ne informeaza ca nu o sa aterizeze direct, ci o sa mai faca un ocol pana primeste permisiunea. In cele din urma aterizeaza la 18:25. O intreb pe stewardesa daca pot sa ma duc direct la poarta de imbarcare, fara sa mai trec prin securitate. Raspunsul e nu: fiind zbor international, nu pot sa fac asta. Urmeaza un slalom prin aeroport. Venind cu un zbor domestic nu mai exista controlul pasapoartelor la aterizare. Il intreb pe un paznic pe unde sunt plecarile internationale, nu mai am timp sa ma uit dupa panouri. Bag viteza. Apropo, sunt in slapi. Dobor un stalp care face zig-zagurile prin care trec pasagerii la controlul pasapoartelor. Il las asa, n-am timp sa-l ridic. Nu e coada deloc la control, nu puteam sa am doar ghinion. Trebuie sa fi trecut si prin scanarea bagajului, dar nu-mi mai amintesc. Bag viteza. Unul dintre slapi cedeaza si se desprinde chestia care intra in talpa printre degete. Ma opresc 5 secunde si il indes la loc. Bag viteza. Ajung la poarta de imparcare la 18:38, cu doua minute inainte de inchiderea oficiala a portii si ma pun ultimul la o coada la care mai ramasera vreo 10 persoane. Noaptea asta dorm in Cambodgia.



















marți, 10 septembrie 2013

Truly Asia (5) - Cameron Highlands, muschi si plantatii de ceai

In dimineata zilei urmatoare, cea de-a 4-a petrecuta in Malaezia, astept pe terasa de langa receptie sa vina reprezentantii turului pe care-l rezervasem la Mossy Forest. Multi alti calatori isi rezervasera si ei tururi, majoritatea pentru a vedea Rafflesia, cea mai mare floare din lume. Incep ei sa plece pe rand, fiecare la turul sau, pana raman singurul nepreluat. Proprietarul hostelului suna sa vada ce se intampla de nu mai vin si bag eu seama ca se intinde cam mult la vorba. In cele din urma imi spune ca totul e in regula si o sa vina in curand, ceea ce se si intampla dupa cateva minute. Intru intr-o duba, mai trecem sa luam cativa turisti si apoi plecam spre primul punct de atractie.

Grupul nostru este format din 8 persoane si jumatate: eu, un francez tanar plecat de vreo luna de acasa, timp in care a batut mare parte din Thailanda si mai are inca trei saptamani la dispozitie pentru a descoperi Malaezia, un cuplu mai in varsta din Japonia, veniti in Malaezia dupa ce in prealabil vizitasera Nepalul, un cuplu din Oman cu un copilas mic, o ghida tanara si draguta, aflata deocamdata in practica si care a venit de doua saptamani in Cameron Highlands dupa ce anterior fusese chelnarita pe insulele Perhentian, si ghidul principal care este in acelasi timp si sofer.

Primul punct de atractie este cel mai inalt varf din regiune, Vf. Gunung Brinchang, 2031 metri inaltime. Ne urcam intr-un turn de observatie dar norii nu ne lasa se vedem mare lucru.

Plecam mai departe spre capul de afis al turului, padurea de muschi: Mossy Forest. Este un loc senzational, caruia nicio poza nu-i poate reda adevarata frumusete. Am vazut multi muschi si in plimbarea de ieri prin jungla, dar in padurea asta sunt absolut peste tot, plini de umezeala si invaluiti usor in ceata. O atmosfera cu adevarat mistica.

Aici intalnim si plante carnivore.

As mai fi stat eu ceva vreme in Mossy Forest, dar dupa vreo 30 de minute trebuie sa plecam mai departe. Simbolul acestei regiuni sunt fara indoiala plantatiile de ceai. Este peisajul reprezentativ al acestei zone. Ne oprim si noi in cateva locuri sa admiram aceste campuri de un verde crud, invalurite in ceata.

Ajungem si la un mic muzeu al companiei Boh, unde observam procesul de prelucrare al ceaiului, apoi mergem sa savuram o cana din produsul finit pe o terasa de observatie. Campurile cu plantatiile de ceai reprezinta unul dintre cele mai frumoase peisaje pe care le-am vazut vreodata.

Ultimul obiectiv vizitat este un parc de fluturi, cu vegetatie interesanta si cateva animalute expuse, dar mai mic decat parcul din KL si cu la fel de putini fluturi. Interesant camuflajul acestor broaste: 

Dupa vreo 4 ore ajung la hostel, ii las francezului foile mele cu ce e de facut in zona si ma duc sa-mi curat adidasii ajunsi aproape la fel de murdari ca in seara de ieri. Intre timp a izbucnit si o ploaie care incetineste in intensitate pentru cateva minute apoi se tureaza iar. Intr-un moment de acalmie ma duc la o agentie din oras ca sa-mi iau bilet de autobuz spre Kuala Lumpur. Ma gandisem initial sa iau autobuz pana in Ipoh, apoi tren pana in KL, dar pana la urma am ajuns la concluzia ca nu as avea timp sa vizitez ceva prin Ipoh.  Dau 35 de ringgit pe bilet dar descopar mai tarziu ca luat din autogara ar fi costat 30. Autobuzul pleaca imediat, urmatorul e prea tarziu, asa ca nu am timp sa mananc pranzul in oras si ma multumesc cu niste dulciuri mancate in autobuz. 

luni, 2 septembrie 2013

Truly Asia (4) - Cameron Highlands, tinutul primaverii vesnice

Ma trezesc devreme pentru a prinde autobuzul de 8:30 spre Cameron Highlands. Se pleaca din autogara Pudu Raya, destul de centrala dar am ceva de mers de la hotel, cu Monorailul si apoi pe jos. Ajung in jur de 8:20 intr-o cladire uriasa, moderna si bine organizata. Imediat ma preia un ins pe care la inceput il suspectez ca vrea sa ma redirectioneze spre compania sa, asa cum am mai patit-o prin Maroc, dar se pare in Malaysia altfel sta treaba si biletele se vand oarecum organizat. Iau biletul in schimbul a 35 RM si cobor la subsol, la peronul indicat pe bilet. Acolo gasesc autobuzul, gasesc si soferul, dar nu prea vad calatorii. Cand ajung sunt singur, apoi mai vin inca 4-5. Ne urcam in autobuz si asteptam plecarea programata la 8:30 si care se intampla undeva dupa ora 9. Omul o fi asteptand sa-si mai creasca load factor-ul dar, bag eu seama, fara succes. Autocarul e foarte confortabil, cu suficient loc de lafaiala chiar si pentru cineva de inaltimea mea. Desi sunt cam 200 de kilometri, dintre care cam jumatate pe autostrada, se fac cam 4 ore si jumatate din cauza urcusului din ultima parte a drumului si a opririi de 20 de minute pe care o face pe la jumatatea calatoriei.

Cameron Highlands face parte din atractiile de top ale Malaeziei. Este o regiune montana aflata la o inaltime intre 1400 si 2000 de metri, compusa din cateva localitati, cea mai importanta fiind Tanah Rata. Este un loc pentru iubitorii de natura. Turistii sunt atrasi de peisajele idilice cu plantatii de ceai, de multele trasee care se pot face prin jungla, de diferite durate si dificultati, de fermele de capsuni, fluturi. Tot aici creste cea mai mare floare din lume, Rafflesia. E o oaza de racoare cu temperaturi de 20-24 de grade, care coroborate cu ploile zilnice si cu vegetatia de un verde crud iti dau senzatia ca te afli in tinutul primaverii eterne.
Ajunsi in Tanah Rata, principala localitate din Cameron Highlands, o reprezentanta a oficiului de turism malaezian se urca in autocar si ne ofera cateva informatii utile. Pe mine ma indruma spre hostelul la care aveam rezervare, Daniel's Lodge. Pentru doar 28RM am rezervata o camera single. Bineinteles ca la un asemenea pret nu pot emite pretentii si sunt multumit cu camera mea super-basic: vreo 4-5 m2, un pat si o masuta peste care au trecut multe zeci de ani, dar ce e mai important, cu asternuturi curate. In schimb, terasa comuna este un loc foarte frumos, cu masute si canapele. Cumpar de la ei o harta a regiunii (4RM) si un tur organizat pentru a doua zi de dimineata la Mossy Forest(35RM). Imi iau harta si ies pe terasa. Este deja ora doua si ceva. Proprietarul vine sa-mi ofere cateva informatii si ii prezint planul meu pentru ziua de azi: trekking prin jungla pe traseul nr. 10 care ar trebui sa dureze cam 3-4 ore. Ii pare realizabil, dar cu conditia ca ora 6:30 sa nu ma prinda in padure, ci la soseaua principala.

Imi iau rucsacul si plec. Inainte de a pleca prin jungla trebuie sa mananc ceva asa ca dau o tura prin centrul micutei Tanah Rata in cautarea unui pranz. Am proasta inspiratie sa le mai dau o sansa indienilor. Imi comand o supa si un fel de mancare care se serveste pe o frunza de bananier. Toate costa doar 15 RM, dar: supa mai proasta cu greu imi amintesc sa fi mancat, chestia de pe frunza e cat de cat OK, dar ca bonus imi aduc o portie de mancare cu grad maxim de iutenie la fel ca cea din KL de care nu am nicio sansa sa ma ating. Las mai mult de jumatate din mancare acolo, platesc si plec.

Poteca Nr. 10 porneste de la marginea de vest a orasului, pe langa niste blocuri de apartamente, prin gradina unei case. Nu e foarte usor de gasit, dar niste localnici ma indruma spre drumul cel bun. Inainte sa plec spre Malaezia mi-am scos multe foi cu descrieri de pe Tripadvisor cu reviewuri ale calatorilor despre atractiile din zona, inclusiv despre Trail Nr. 10.  Inca de la primii metri intru in jungla umeda si deasa. Imi place vegetatia luxurianta din jur, cu foarte multi muschi, radacini, liane si zumzete. Am mare grija sa ma uit pe unde calc si sper sa nu am sansa sa ma intalnesc si cu fauna taratoare locala. Alte animale periculoase se pare ca nu bantuie prin zona. In Malaezia traiesc si vreo 4-500 de de tigri, dar se pare ca nu si in zona asta ci la cel putin 50 de kilometri mai incolo, spre Parcul Taman Negara. Dupa vreo 20 de minute de mers observ doua lucruri: 1. intr-adevar poteca nu este foarte bine marcata, dar incerc sa nu ma ratacesc cu ajutorul foilor printate si a GSP-ului. 2. vine ploaia. E si nu e tocmai placut sa te prinda ploaia in jungla. Norocul meu e ca am parte de o ploaie mai mocaneasca si nu din cele torentiale ca in zilele trecute. Uneori tufisurile din fata mea se ... misca. Cu speranta ca e de la ploaie sau de la vreo soparla mica si inofensiva, trec repede pe langa ele uitandu-ma doar in fata. Cum de-a lungul plimbarii mele nu ma intalnesc cu nicio alta persoana, pun aparatul pe radacini de copac si imi trag niste poze.
Dupa vreo ora si jumatate ajung in varful dealului de unde am o priveliste foarte frumoasa asupra locurilor din jur, acoperite intr-o oarecare masura de nori.
Aici ma invart vreo 20-30 de minute caci nu imi dau seama pe unde sa o apuc. La baza varfului continua o poteca care  la inceput imi pare calea ce buna dar care in cativa zeci de metri se infunda intr-un tacaris mai inalt decat mine. Sus pe varf pornesc doua poteci pe cealalta parte a pantei, prin niste tuneluri de vagetatie care te fac sa te gandesti ce cel putin doua ori inainte sa treci prin ele. Analizez de mai multe ori textele de pe Tripadvisor si pare ca ar trebui urmata una dintre cele doua poteci din varful muntelui. Asadar drumul cel bun e prin gaura neagra din dreapta:
Pentru ca nu stiu exact cat mai am pana se termina traseul, pentru ca nu sunt 100% sigur ca sunt pe drumul cel bun si pentru ca noaptea se apropie, incerc sa merg cat pot de repede. Din cand in cand ma uit pe GPS sa vad daca ma apropii de drumul principal sau nu. Peste tot in jur sunt numai muschi care dau padurii o aura misterioasa. Din varful muntelui imi ia peste o ora, aproape doua, pana incep sa vad urme de civilizatie. Aceasta civilizatie se traduce prin cateva excavatoare care sapa o groapa uriasa exact unde se termina poteca si pe care eu trebuie sa o traversez cumva. Daca mai ramasese vreun centimetru patrat curat pe adidasii mei, cu siguranta  acesta dispare in momentul in care ma cocot pe molozul ud. Reusesc sa trec si dau cu ochii de doua case din lemn, vechi si rudimentare. In zona asta pe harta mea apare un sat al aborigenilor, asa ca ma gandesc ca poate aceste case fac parte din sat. 
Ajug la drumul principal dupa ce parcurg o buna bucata din santierul celor cu excavatoarele. Fiindca mai e inca lumina afara, in loc sa fac dreapta spre Tanah Rata, fac dreapta spre Brinchang si merg vreo 3 km pe marginea drumului principal pana in orasel. Pare mai mic si cu mai putina activitate decat Tanah Rata, are o mica piata in centru si cam atat. Imi cumpar un magnet si o iau inapoi, 5 km pana in Tanah Rata, dar o iau partial pe un alt drum ce pare pe harta mea ca ar fi o mica scurtatura. Pe drum trec pe langa mai multe ferme de capsuni si nu numai.
Ajung pe la lasatul intunericului si ma opresc la un restaurant, cred ca e cu spacific chinezesc, unde mananc cu 20 RM un foarte bun pui in sos de lamaie. 










vineri, 2 august 2013

Sarmisegetuza Regia - Rapa Rosie - Castelul Huniazilor

In minivacanta de Paste am plecat doua zile cu familia spre Hunedoara si imprejurimi. Traseul a fost asa: Craiova - Deva - Sarmisegetuza Regia - Rapa Rosie - Alba Iulia - Castelul Corvinilor - Manastirea Prislop - Biserica de Piatra Densus - Pestera Bolii - Craiova.

Am plecat de vineri seara si datorita soselelor uimitor de libere am ajuns dupa vreo 4 ore in Deva. Cazarea am avut-o la Pensiunea President, un raport foarte bun pret-calitate. Dimineata urmatoare am pornit spre legendara Sarmizegetuza Regia. Nu inteleg de ce oameni din toate colturile lumii fac pelerinaje la niste pietre numite Stonehenge, iar la noi sunt multi romani care nici nu stiu de cetatea dacica din Muntii Orastiei. Sa trecem peste. Se zvoneste in online si nu numai ca drumul pana la cetate este foarte prost si ca nu merita facut caci e posibil sa-ti strici masina. Nu e chiar asa. Intr-adevar, ultimii 20 de kilometri sunt neasfaltati si uneori ai parte de ceva denivelari, dar nu sunt gropi mari si nici damburi uriase. Drumul poate fi parcurs pana sus cu orice tip de masina. Uitati-va si pe Google Street View daca nu ma credeti.

Cand am ajuns erau doar doi turisti. Si inca trei jandarmi care pazeau. Pe parcurs am mai venit ceva turisti, 90 % dintre ei incercand sa se umpla de energie de la pietre. Da, asa se zice, ca aici energia misuna peste tot, dar in special in interiorul calendarului dacic, probabil fiindca e in forma de spirala. Oamenii s-au asezat in mijloc, formand o alta spirala si meditand. Cadrul natural este frumos, munte, verdeata, aer curat, care sigur ca iti dau o stare de bine. Cred ca orice roman ar trebui sa vina macar o data in viata aici ca sa vada cele mai importante ramasite ale stramosilor nostri daci.



De la Sarmisegetuza am plecat spre Rapa Rosie, langa Sebes. Rapa Rosie e una dintre minunile naturale ale Romaniei. Ca de obicei, putin cunoscuta. Peisajul seamana putin cu unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, Cappadocia. Prin apropiere o sa treaca in viitorul indepartat o autostrada care acopera vechiul drum, asa ca daca vreti sa ajungeti aici urmati indicatoarele de pe stalpi, nu drumurile care apar pe Google Maps asa cum am facut noi. De pe stanci se vede foarte frumos si peisajul din jur.

La Alba-Iulia am ajuns ca sa vedem nou-renovata cetate Alba Carolina. La intrare n-au intampinat podetele peste santurile adanci, inca in lucru, si cele doua catedrale: Catedrala Reintregirii Neamului si Catedrala Catolica. Fiind seara de dinaintea Invierii, multa lume a venit in hainele de sarbatoare, in frunte cu primarul, mitropolitul si reprezentanti ai casei regale. Da, e frumoasa cetatea, dar cred ca inca ar mai fi loc de ceva renovari. In unele parti se poate intra doar daca se plateste o taxa de intrare. In perioada in care am fost noi Sala Unirii nu se putea vizita.

Duminica dimineata am plecat la Hunedoara ca sa vedem Castelul Huniazilor sau Castelul Corvinilor, asa cum mai este cunoscut. Unii zic ca este cel mai frumos castel medieval din Romania, si intr-adevar de afara chiar este peste Bran. Din interior insa, parca mi-a placut mai mult Branul. Nu sunt multe sali de vizitat, iar cele care sunt nu au foarte mult mobilier. Aici se gaseste o mica camera de tortura, o alta cu trofee de vanatoare, dar si o sala mare, cu steme si ceva arme de vanatoare. Intrarea este 20 de lei pentru adulti, dar numai 5 lei pentru studenti. Mai multe detalii despre castel si nu numai gasiti aici.


Manastirea Prislop a devenit destul cunoscuta in ultima vreme. Am ajuns aici la insistentele mamei care dorea sa se roage la mormantul Parintelui Arsenie Boca. Eu am auzit de ea cand nu stiu ce cocalar a venit aici cu elicopterul, e si asta un mod de a-i face publicitate. Mi-au placut florile de toate tipurile aduse de credinciosi, dar nu mi-a placut coada la care a trebuit sa stam. Acolo este si o mica grota in care se pare ca s-a ascuns parintele cand era urmarit de comunisti, cred. 

Pe drumul de intoarcere am oprit la Biserica din piatra de la Densus si la Pestera Bolii, aflata in apropiere de Petrosani. Pe net vazusem ca e iluminata in weekend, dar poate din cauza ca era Pastele, am gasit-o pierduta in intuneric. Cu lanterna de la telefonul fratelui meu, ne-am afundat pana in celalalt capat al pesterii. Ce are deosebit pestera: e strabatuta pe tot parcursul de un rau. S-au amenajat si vreo 3-4 podete care fac trecerea de pe un mal pe altul. In rest nu e cine stie ce, lipsesc formatiunile spectaculoase, dar daca aveti drum pe aici, merita sa va opriti 30 de minute.

Ultima oprire a fost la Coloana Infinitului. Nu cred ca am mai fost aici, poate in excursiile cu scoala in clasele primare, dar tind sa cred ca am fost doar la Poarta Sarutului si Masa Tacerii, caci de coloana nu imi amintesc nimic.