msji_g@yahoo.com
Ma trezesc devreme pentru a prinde autobuzul de 8:30 spre Cameron Highlands. Se pleaca din autogara Pudu Raya, destul de centrala dar am ceva de mers de la hotel, cu Monorailul si apoi pe jos. Ajung in jur de 8:20 intr-o cladire uriasa, moderna si bine organizata. Imediat ma preia un ins pe care la inceput il suspectez ca vrea sa ma redirectioneze spre compania sa, asa cum am mai patit-o prin Maroc, dar se pare in Malaysia altfel sta treaba si biletele se vand oarecum organizat. Iau biletul in schimbul a 35 RM si cobor la subsol, la peronul indicat pe bilet. Acolo gasesc autobuzul, gasesc si soferul, dar nu prea vad calatorii. Cand ajung sunt singur, apoi mai vin inca 4-5. Ne urcam in autobuz si asteptam plecarea programata la 8:30 si care se intampla undeva dupa ora 9. Omul o fi asteptand sa-si mai creasca load factor-ul dar, bag eu seama, fara succes. Autocarul e foarte confortabil, cu suficient loc de lafaiala chiar si pentru cineva de inaltimea mea. Desi sunt cam 200 de kilometri, dintre care cam jumatate pe autostrada, se fac cam 4 ore si jumatate din cauza urcusului din ultima parte a drumului si a opririi de 20 de minute pe care o face pe la jumatatea calatoriei.
Cameron Highlands face parte din atractiile de top ale Malaeziei. Este o regiune montana aflata la o inaltime intre 1400 si 2000 de metri, compusa din cateva localitati, cea mai importanta fiind Tanah Rata. Este un loc pentru iubitorii de natura. Turistii sunt atrasi de peisajele idilice cu plantatii de ceai, de multele trasee care se pot face prin jungla, de diferite durate si dificultati, de fermele de capsuni, fluturi. Tot aici creste cea mai mare floare din lume, Rafflesia. E o oaza de racoare cu temperaturi de 20-24 de grade, care coroborate cu ploile zilnice si cu vegetatia de un verde crud iti dau senzatia ca te afli in tinutul primaverii eterne.
Ajunsi in Tanah Rata, principala localitate din Cameron Highlands, o reprezentanta a oficiului de turism malaezian se urca in autocar si ne ofera cateva informatii utile. Pe mine ma indruma spre hostelul la care aveam rezervare, Daniel's Lodge. Pentru doar 28RM am rezervata o camera single. Bineinteles ca la un asemenea pret nu pot emite pretentii si sunt multumit cu camera mea super-basic: vreo 4-5 m2, un pat si o masuta peste care au trecut multe zeci de ani, dar ce e mai important, cu asternuturi curate. In schimb, terasa comuna este un loc foarte frumos, cu masute si canapele. Cumpar de la ei o harta a regiunii (4RM) si un tur organizat pentru a doua zi de dimineata la Mossy Forest(35RM). Imi iau harta si ies pe terasa. Este deja ora doua si ceva. Proprietarul vine sa-mi ofere cateva informatii si ii prezint planul meu pentru ziua de azi: trekking prin jungla pe traseul nr. 10 care ar trebui sa dureze cam 3-4 ore. Ii pare realizabil, dar cu conditia ca ora 6:30 sa nu ma prinda in padure, ci la soseaua principala.
Imi iau rucsacul si plec. Inainte de a pleca prin jungla trebuie sa mananc ceva asa ca dau o tura prin centrul micutei Tanah Rata in cautarea unui pranz. Am proasta inspiratie sa le mai dau o sansa indienilor. Imi comand o supa si un fel de mancare care se serveste pe o frunza de bananier. Toate costa doar 15 RM, dar: supa mai proasta cu greu imi amintesc sa fi mancat, chestia de pe frunza e cat de cat OK, dar ca bonus imi aduc o portie de mancare cu grad maxim de iutenie la fel ca cea din KL de care nu am nicio sansa sa ma ating. Las mai mult de jumatate din mancare acolo, platesc si plec.
Poteca Nr. 10 porneste de la marginea de vest a orasului, pe langa niste blocuri de apartamente, prin gradina unei case. Nu e foarte usor de gasit, dar niste localnici ma indruma spre drumul cel bun. Inainte sa plec spre Malaezia mi-am scos multe foi cu descrieri de pe Tripadvisor cu reviewuri ale calatorilor despre atractiile din zona, inclusiv despre Trail Nr. 10. Inca de la primii metri intru in jungla umeda si deasa. Imi place vegetatia luxurianta din jur, cu foarte multi muschi, radacini, liane si zumzete. Am mare grija sa ma uit pe unde calc si sper sa nu am sansa sa ma intalnesc si cu fauna taratoare locala. Alte animale periculoase se pare ca nu bantuie prin zona. In Malaezia traiesc si vreo 4-500 de de tigri, dar se pare ca nu si in zona asta ci la cel putin 50 de kilometri mai incolo, spre Parcul Taman Negara. Dupa vreo 20 de minute de mers observ doua lucruri: 1. intr-adevar poteca nu este foarte bine marcata, dar incerc sa nu ma ratacesc cu ajutorul foilor printate si a GSP-ului. 2. vine ploaia. E si nu e tocmai placut sa te prinda ploaia in jungla. Norocul meu e ca am parte de o ploaie mai mocaneasca si nu din cele torentiale ca in zilele trecute. Uneori tufisurile din fata mea se ... misca. Cu speranta ca e de la ploaie sau de la vreo soparla mica si inofensiva, trec repede pe langa ele uitandu-ma doar in fata. Cum de-a lungul plimbarii mele nu ma intalnesc cu nicio alta persoana, pun aparatul pe radacini de copac si imi trag niste poze.
Cameron Highlands face parte din atractiile de top ale Malaeziei. Este o regiune montana aflata la o inaltime intre 1400 si 2000 de metri, compusa din cateva localitati, cea mai importanta fiind Tanah Rata. Este un loc pentru iubitorii de natura. Turistii sunt atrasi de peisajele idilice cu plantatii de ceai, de multele trasee care se pot face prin jungla, de diferite durate si dificultati, de fermele de capsuni, fluturi. Tot aici creste cea mai mare floare din lume, Rafflesia. E o oaza de racoare cu temperaturi de 20-24 de grade, care coroborate cu ploile zilnice si cu vegetatia de un verde crud iti dau senzatia ca te afli in tinutul primaverii eterne.
Imi iau rucsacul si plec. Inainte de a pleca prin jungla trebuie sa mananc ceva asa ca dau o tura prin centrul micutei Tanah Rata in cautarea unui pranz. Am proasta inspiratie sa le mai dau o sansa indienilor. Imi comand o supa si un fel de mancare care se serveste pe o frunza de bananier. Toate costa doar 15 RM, dar: supa mai proasta cu greu imi amintesc sa fi mancat, chestia de pe frunza e cat de cat OK, dar ca bonus imi aduc o portie de mancare cu grad maxim de iutenie la fel ca cea din KL de care nu am nicio sansa sa ma ating. Las mai mult de jumatate din mancare acolo, platesc si plec.
Poteca Nr. 10 porneste de la marginea de vest a orasului, pe langa niste blocuri de apartamente, prin gradina unei case. Nu e foarte usor de gasit, dar niste localnici ma indruma spre drumul cel bun. Inainte sa plec spre Malaezia mi-am scos multe foi cu descrieri de pe Tripadvisor cu reviewuri ale calatorilor despre atractiile din zona, inclusiv despre Trail Nr. 10. Inca de la primii metri intru in jungla umeda si deasa. Imi place vegetatia luxurianta din jur, cu foarte multi muschi, radacini, liane si zumzete. Am mare grija sa ma uit pe unde calc si sper sa nu am sansa sa ma intalnesc si cu fauna taratoare locala. Alte animale periculoase se pare ca nu bantuie prin zona. In Malaezia traiesc si vreo 4-500 de de tigri, dar se pare ca nu si in zona asta ci la cel putin 50 de kilometri mai incolo, spre Parcul Taman Negara. Dupa vreo 20 de minute de mers observ doua lucruri: 1. intr-adevar poteca nu este foarte bine marcata, dar incerc sa nu ma ratacesc cu ajutorul foilor printate si a GSP-ului. 2. vine ploaia. E si nu e tocmai placut sa te prinda ploaia in jungla. Norocul meu e ca am parte de o ploaie mai mocaneasca si nu din cele torentiale ca in zilele trecute. Uneori tufisurile din fata mea se ... misca. Cu speranta ca e de la ploaie sau de la vreo soparla mica si inofensiva, trec repede pe langa ele uitandu-ma doar in fata. Cum de-a lungul plimbarii mele nu ma intalnesc cu nicio alta persoana, pun aparatul pe radacini de copac si imi trag niste poze.
Dupa vreo ora si jumatate ajung in varful dealului de unde am o priveliste foarte frumoasa asupra locurilor din jur, acoperite intr-o oarecare masura de nori.
Aici ma invart vreo 20-30 de minute caci nu imi dau seama pe unde sa o apuc. La baza varfului continua o poteca care la inceput imi pare calea ce buna dar care in cativa zeci de metri se infunda intr-un tacaris mai inalt decat mine. Sus pe varf pornesc doua poteci pe cealalta parte a pantei, prin niste tuneluri de vagetatie care te fac sa te gandesti ce cel putin doua ori inainte sa treci prin ele. Analizez de mai multe ori textele de pe Tripadvisor si pare ca ar trebui urmata una dintre cele doua poteci din varful muntelui. Asadar drumul cel bun e prin gaura neagra din dreapta:
Pentru ca nu stiu exact cat mai am pana se termina traseul, pentru ca nu sunt 100% sigur ca sunt pe drumul cel bun si pentru ca noaptea se apropie, incerc sa merg cat pot de repede. Din cand in cand ma uit pe GPS sa vad daca ma apropii de drumul principal sau nu. Peste tot in jur sunt numai muschi care dau padurii o aura misterioasa. Din varful muntelui imi ia peste o ora, aproape doua, pana incep sa vad urme de civilizatie. Aceasta civilizatie se traduce prin cateva excavatoare care sapa o groapa uriasa exact unde se termina poteca si pe care eu trebuie sa o traversez cumva. Daca mai ramasese vreun centimetru patrat curat pe adidasii mei, cu siguranta acesta dispare in momentul in care ma cocot pe molozul ud. Reusesc sa trec si dau cu ochii de doua case din lemn, vechi si rudimentare. In zona asta pe harta mea apare un sat al aborigenilor, asa ca ma gandesc ca poate aceste case fac parte din sat.
Ajug la drumul principal dupa ce parcurg o buna bucata din santierul celor cu excavatoarele. Fiindca mai e inca lumina afara, in loc sa fac dreapta spre Tanah Rata, fac dreapta spre Brinchang si merg vreo 3 km pe marginea drumului principal pana in orasel. Pare mai mic si cu mai putina activitate decat Tanah Rata, are o mica piata in centru si cam atat. Imi cumpar un magnet si o iau inapoi, 5 km pana in Tanah Rata, dar o iau partial pe un alt drum ce pare pe harta mea ca ar fi o mica scurtatura. Pe drum trec pe langa mai multe ferme de capsuni si nu numai.
Ajung pe la lasatul intunericului si ma opresc la un restaurant, cred ca e cu spacific chinezesc, unde mananc cu 20 RM un foarte bun pui in sos de lamaie.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu