Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn't do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover.
Dimineata zilei de 1 mai a inceput cu o vreme mohorata, cerul era incarcat de nori si picura usor. Dupa ploaia zdravana din ziua precedenta care ne-a adus tururor alunecari mocirloase prin padure, unii dintre colegi nu se mai incumeta sa experimenteze ceva asemanator pe valea Beusnitei, asa ca plecam la drum doar o parte dintre noi.
Beusnita e un afluent al Nerei care se intalneste cu aceasta in apropierea podului Bei, deci chiar la intrarea in Parcul National Cheile Nerei-Beusnita. Pentru a ajunge aici plecand din Sasca Montana sunt doua variante: fie pe jos 5 km prin zona "La Tunele", drum pe care l-am facut in seara trecuta, fie cu masina 15 km, cu un ocol prin satul Potoc. De data asta am ales varianta a doua, iar dincolo de Potoc drumul este spectaculos: pana la pod e asfaltat, dar ingust si prin padure, iar dincolo de pod se face la stanga un drum forestier care merge vreo 4 kilometri de-a lungul Beusnitei pana la o pastravarie.
De la pastravarie se merge o jumatate de ora prin padure, pe un drum usor, pana la Lacul Ochiul Beiului. E mai mic si mai putin adand decat Lacul Dracului dar e mult mai limpede si are o culoare demna de tinuturi tropicale. Pana si raul in care se varsa are pe alocuri culori asemanatoare. E incredibil de curat, nu se vede nicio frunza, niciun bat plutind pe suprafata sa. Bineinteles ca trebuie sa aiba si el legenda sa, chiar si sub forma de poezie. Lacul nu ingheata niciodata si iarna e casa pentru numeroase specii de pasari.
Chiar langa lac sunt cateva cascade care m-au facut sa cred ca tot aici e si cascada Beusnita, dar un indicator din apropiere ne arata ca mai aveam 15 minute de mers pana acolo, asa ca am pornit la drum pe o poteca mai mica in cautarea cascadei. Am gasit-o sub forma unei stanci de 15 metri inaltime, acoperita de muschi, cu niste mici pesteri sapate in interior, protejata de cursuri de apa pe toata latimea sa.
In weekendul cu 1 mai am fost pe Cheile Nerei impreuna cu colegii de facultate. La dus am luat-o pe Clisura Dunarii, iar la intors pe la Cheile Minisului si Valea Almajului. Ambele rute sunt frumoase, numai ca in prima varianta drumul cel bun e ocolul pe la Moldova Noua si Ciuchici, nu scurtatura abordata de noi in prima faza, pe la satul de cehi Garlic si Carbunari.
Cheile Nerei sunt pozitionate intr-o regiune salbatica si mai putin vizitata a Romaniei. Singurele locuri viabile de cazare sunt in Sasca Montana sau Sasca Romana, dar pensiunile de aici se pot numara pe degete. Distanta de la un capat la altul al cheilor este de 20km si se parcurge in aproximativ 8 ore, asa ca e ceva mai dificil de parcurs acest traseu intr-o singura zi. Solutia pe care am adoptat-o noi a fost sa mergem cu masinile din Sasca pana dincolo de Carbunesti, pana la cantonul din poiana Logor. De aici am luat-o pe jos 1h20m pana la Lacul Dracului. Drumul e prin padure, marcat, relativ usor si in coborare, asa ca la intors se face mai mult. Acest lac a fost initial ascuns de peretii unei pesteri, dar acestia s-au prabusit si acum sta in aer liber, dar intr-o vagauna de cativa metri. Are o legenda interesanta, dar cu adevarat de remarcat e culoarea sa albastru-inchis.
De la Lacul Dracului drumul pe chei nu o ia direct pe malul apei, ci se intoarce pret de 15 minute prin padure pana la o mica intersectie marcata de indicatoare. Pana la Cantonul Damian se fac in jur de 4 ore, iar durmul este spectaculos. La inceput apare ca o poteca prin padure, apoi o ia pe malul apei si se continua prin poteci sapate in stanca si cateva tuneluri. Drumul nu e foarte dificil dar dupa o ploaie de 30 de minute a devenit mult mai dificil si a fost nevoie sa ma tin de plantele din jur si sa ma sprijin in bat ca sa nu alunec la vale. Pe la mijlocul drumului e o punte suspendata peste rau spre o casa izolata. Pare un pic periculoasa, dar e rezistanta. Ca sa va faceti o idee de cat de circulate sunt Cheile Nerei, va spun ca pe tot drumul asta ne-am intalnit doar cu un grup de turisti. Totusi, la cantonul Damian erau destui veniti cu cortul. Desi drumul pana aici e destul de prost, reusisera sa ajunga cu masinile venind dinspre podul Bei. Am ajuns si noi la pod dupa inca o ora si cam dupa inca atat am ajuns in Sasca dupa ce am parcurs zona spectaculoasa numita "La Tunele", care nu are degeaba numele asta. Din pacate am ajuns inainte sa se lase intunericul si nu am avut ocazia sa-mi pun lanterna la treaba :)
Dintotdeauna mi-au placut trenurile, le consider cel mai placut mijloc de transport. Prin aer nu poti sa vezi nimic, pe sosea e incomod, mai periculos si de multe ori vezi doar camp, masini si asfalt. Doar trenul o taie prin mijlocul peisajului si se incadreaza perfect in acesta. Cautand pe net am observat un lucru, mai ales pe site-urile romanesti: face cineva un top 10 cu cele mai spectaculoase calatorii si apoi 100 de ziare citeaza aceelasi sursa. Eu nu fac vreun top, doar mentionez ce calatorii mi s-au parut mie interesante in urma cercetarilor efectuate, numerele din fata nereprezentand o clasificare dupa frumusetea rutei. Calatorii pe care le-as face cu mare placere daca as avea ocazia, fie numai pentru drumul in sine, desi de cele mai multe ori orasele de destinatie sunt la fel de interesante ca si traseul parcurs. Daca mai tarziu voi descoperi o ruta pe care inca nu o stiu o voi adauga la finalul articolului. Incep astazi cu cele mai spectaculoase calatorii pe calea ferata din Europa de Est.
Daca stiti sau v-a placut o calatorie cu trenul care nu e mentionata aici va rog sa lasati un comentariu.
1. Belgrad - Bar, Serbia-Muntenegru - din cei 476 kilometri, un sfert sunt parcursi prin intuneric. Construita in 1976, calea ferata cuprinde 254 de tuneluri cu lungime totala de 114,4 km si 435 de poduri cu lungime totala de 14,6 km. Dupa plecarea din Belgrad peisajul e monoton, dar dupa ce se trece de Valjevo spectacolul incepe: la inceput cu dealuri impadurite, pe care le traverseaza printr-un tunel de peste 6 km. Pe o bucata de 9 km drumul trece in Bosnia si Hertegovina, dar trenul nu opreste aici si nici nu sta la vama. Cu siguranta cea mai frumoasa parte e pe teritoriul Muntenegrului, cand trenul paraseste valea raului Lim pe care a urmat-o de la iesirea din Bosnia si isi continua drumul prin canionul Moraca. Aici trenul fie merge la nivelul raului, paralel cu soseaua, fie urca peste 1000 m altitudine pentru a oferi calatorului o priveliste incredibila asupra defileului. Toate astea printr-o inlantuire de tuneluri si viaducte, printre care viaductul Mala Rijeka, lung de 498 m si cu o inaltime de 198 m fata de suprafata raului. Sunt doua trenuri pe zi in fiecare sens, unul ziua si unul noaptea, iar pretul unei calatori este de 24 de euro la care se adauga inca 6 daca preferati cuseta de noapte. Drumul este electrificat pe tot parcursul sau, iar distanta de la Belgrad la Bar este parcursa in aproximativ 10 ore.
2. Sarajevo-Mostar-Ploce, Bosnia - partea cea mai interesanta a acestei cai ferate este intre Sarajevo si Mostar atunci cand sunt traversati muntii Bosniei prin intermediul a 102 tuneluri. La Konjic sinele intalnesc raul Neretva, pe care il urmeaza pana la sfarsitul calatoriei. La inceput raul formeaza lacul de acumulare Jablanica dar dupa ce trece de orasul cu acelasi nume valea raului se ingusteaza formand un defileu prin care soseaua si calea ferata sunt nevoite sa coabiteze. Dupa Mostar muntii raman in urma, dar trenul urmeaza constiincios raul pana la varsarea acestuia in Marea Adriatica, la Ploce, in Croatia. Doua trenuri pe zi urmeaza aceasta ruta, pretul unei calatorii intre Sarajevo si Mostar este de 5 euro (2h30m) iar daca vreti sa continuati pana la Ploce se mai adauga inca 7 (+1h30m).
3. Transalpina: Jesenice - Nova Gorica, Slovenia - Aceasta cale ferata a fost inaugurata in 1906 pentru a face legatura intre Europa Centrala si provinciile de la Marea Adriatica ale imperiului Austro-Ungar. Plecand din Nova Gorica trenul nu face nici trei kilometri pana sa traverseze raul Soca pe podul Solkan. Are 220m lungime si este construit din piatra, fiind cel mai mare din lume la categoria sa. Pe parcursul catorva zeci de kilometri trenul urmeaza drumul pe langa rau, dar apoi se indreapta direct spre superbul lac Bled traversand muntii printr-un tunel lung de cativa kilometri. De la Jesenice calea ferata continua spre Austria printr-un nou tunel de aproape 8 km. Drumul dureaza doua ore si costa 6.6 euro (sau 9.24 dus-intors in weekend). Pentru 83 de euro se poate opta pentru un tren de epoca tras de o locomotiva cu aburi, iar in pret sunt incluse vizita la lacul Bled, ghid si masa de pranz.
4. Septemvri-Dobrinishte narrow gauge line, Bulgaria - foarte multi romani au fost in vacanta la Bansko, dar oare cati dintre ei au ajuns pe calea ferata? Aceasta e si singura din Bulgaria cu ecartament ingust, de 760mm. De-a lungul drumului trenul trece prin peisaje variate cu paduri de foioase, conifere sau pajisti. Drumul porneste de la campie si ajunge la inaltimi de peste 1200 de metri, ruta sinelor fiind trasa parca cu acul ce masoara cutremurele. Traseul parcurge defileul Velingrad, trece de orasul cu acelasi nume si de sate musulmane dominate de minaretele moscheilor, atinge punctul cel mai inalt in apropierea localitatii Avramovo si ajunge la capat de linie dupa ce intalneste in calea sa muntii Rila. Cei 125 km sunt parcursi in aproximativ cinci ore iar pretul este sub 3 euro. La Septemvri se poate ajunge usor cu trenul din Sofia sau Plovdiv.
5. Izera railway, Polonia - situata in sudul Poloniei, porneste din orasul Jelenia Góra si ajunge la localitatea de granita Szklarska Poręba dar partea spectaculoasa continua si peste frontiera cu Cehia pana in orasul Tanvald. O plimbare pe acest traseu iti da senzatia ca strabati o lume de basm, esti doar tu, padurea si trenul lenes care avanseaza incet pe liniile ruginite. Cei 32 de kilometri pana in Szklarska Poręba sunt parcursi intr-o ora iar costul biletului este de 2 euro. De aici pornesc trenuri peste granita spre localitatea Harrachov si de aici altele mai departe spre Tanvald - cate 30 de minute pe fiecare sectiune .6. Šargan Eight, Serbia - aceasta este o bucata din fosta cale ferata cu ecartament de 760mm ce lega Belgradul de Sarajevo. Un rol important in refacerea caii ferate l-a jucat regizorul Emir Kusturica care a construit in apropiere oraselul Drvengrad, localitatea in care are loc actiunea din filmul "Life is a miracle". Denumirea acestei cai ferate vine de la faptul ca traiectoria sa contine forma cifrei 8. Aici drumul de fier urca 300 de metri pe parcursul a doar 3.5 kilometri. Partea de baza a caii ferate are 13.5 km si face legatura intre Sargan-Vitasi si Mokra Gora dar se continua si mai departe, unde pe o bucata de cativa kilometri trenul intra in Bosnia.
7. Čierny Hron Railway, Slovacia - aceasta cale ferata forestiera cu ecartament ingust a fost construita in 1909. Pe parcursul urmatorilor ani a fost extinsa pentru a transporta lemnele din padure ajungand la jumatatea secolului la un total de 131km. In 1982 calea ferata a fost inchisa dar peste cativa ani a capatat statutul de patrimoniu national si a fost redeschisa in 1992 ca obiectiv turistic. Acum linia are 17km si leaga localitatile Chvatimech si Vydrovo. Trenuletele ce circula regulat din mai pana in septembrie sunt trase de locomotive diesel sau cu aburi. Vagoanele sunt mici si nu pot satisface intreaga cerere a turistilor, din acest motiv se are in vedere suplimentarea acestora intr-un viitor apropiat.
8. Oravita – Anina, Romania - aceasta este cea mai veche cale ferata din Romania, fiind data in functiune in anul 1863 cu scopul de a transporta carbunele extras din mina Anina. Datorita frumusetii traseului si performantei constructiei, linia a fost supranumita "Semmeringul banatean", dupa cunoscuta cale ferata austriaca, mai batrana cu doar noua ani. Pe parcursul celor 33.4 kilometri linia strabate 14 tuneluri, 10 viaducte si urca in altitudine 339m. Constructia a fost cu atat mai dificila cu cat la vremea respectiva nu existau mijloacele tehnice disponibile astazi: tunelurile au trebuit sapate manual iar la construirea viaductelor nu au fost folosite macarale. Raza curbelor este mai mica decat in mod obisnuit, fiind necesare vagoane speciale, mai scurte si mai rotunjite la colturi pentru a incapea in tunelurile de piatra. Astazi, trenul este tras de o locomotiva diesel iar vagoanele vechi de aproape 100 de ani au bancute de lemn si sobe cu lemne. Vechea locomotiva cu aburi este retrasa in depou, asteapta vremuri mai bune in care sa fie restaurata si sa-si conduca turistii pe batranul drum de fier.
Tunelul Garliste este cel mai lung de pe traseu, cu 660m. Acesta are si o poveste tragica. Arhitectul Johann Ludwig Dollhoff-Dier a gresit calculele cu 3m la perforarea tunelului si neputad suporta rusinea, s-a sinucis aruncandu-se in gol de pe unul dintre viaductele liniei. Trei trenuri pe zi parcurg distanta pana la Anina si inapoi, durata pe un singur sens fiind de aproape doua ore. Odata cu inchiderea minei si traficul pe calea ferata a avut mult de suferit, putinii calatori nereusind sa acopere costurile de utilizare ale trenului. Astfel, in toamna anului trecut linia a fost aproape sa fie inchisa, punand astfel capat unei istorii de 147 de ani si dand frau liber hotilor sa duca inca un monument al Romaniei la fiare vechi. Deocamdata, inca mai circula trenuri dar nu se stie cat o vor mai face, asa ca nu pierdeti ocazia sa calatoriti pe cea mai spectaculoasa cale ferata din Romania, duceti-va sa vedeti aceasta parte frumoasa din istoria tarii.
9. Mocanita, Romania - tara noastra avea multe cai ferate forestiere cu ecartament ingust, dar marea majoritatea au fost abandonate. Mocanita de pe valea Vaserului e singura care e inca folosita in scopul pentru care a fost creata: transportul de lemne, fiind din acest punct de vedere unica in Europa. Pe langa garniturile cu busteni, pe aceasta cale ferata circula si trenuri pentru turisti. O calatorie cu mocanita este o calatorie in timp: la scurt timp dupa plecarea din Viseul de Sus telefonul nu mai are semnal, trenul e tras de o locomotiva cu aburi, mirosul de lemn proaspat taiat si salbaticia locurilor te trimit departe de agitatia civilizatiei. Trenul turistic merge 21 de kilometri pana la Paltin, dar vagoanele cu lemne se duc si mai adanc spre izvoarele raului. Un bilet dus-intors costa aproximativ 10 euro si trebuie sa va planificati cam cinci ore pentru aceasta calatorie.
Astazi am facut o plimbare cu bicicleta pana in satul Palilula. Apartine de comuna Bucovat, dar e bine ascuns intr-o vale, la ceva distanta de comuna. Nu degeaba se spune ca nemtii nu l-au gasit in al doilea razboi mondial. E un sat specific oltenesc in care timpul curge altfel. Ciudat e ca si spatiul e folosit altfel...
Omul nu economiseste doar spatiu, ci si timp si combustibil. Da trei metri inapoi si e in strada! De aici s-or fi inspirat si cei de la primaria Craiovei cand s-au decis sa construiasca pasajul suprateran din centru.
Cea mai trista zi a calatoriilor a venit si la noi. Ar trebui desfiintata, sa nu mai existe aceasta ultima zi! Ne luam bagajele si plecam spre Larnaca, la 16:05 avem avion. In drumul nostru spre aeroport mai avem timp de vizitat rocile Afroditei si situl arheologic Kourion. Iar mi-am pierdut foaia in care notasem cum ajungem in diverse locuri, dar ne descurcam si fara - am cautat-o prin toate locurile posibile, dar am gasit-o abia acasa printre niste foi.
Rocile Afroditei sunt niste stanci situate in mare, aproape de tarm. Legenda spune ca pe aici a iesit din spuma marii zeita dragostei. In jurul lor e o faleza spectaculoasa, pamantul e alb, iar marea mai albastra. Nu e nicio localitate in apropiere asa ca plaja e pustie. In jurul stancilor indragostitii au construit din pietre inimi de diferite marimi ce indica faptul ca acest loc apartine Afroditei.
In apropiere de Limasol se gasesc ruinele orasului Kourion. Abia acum realizez ca am ajuns si in teritoriile britanice de peste mari. Kourion e situat in Akrotiri, care impreuna cu Dhekelia din estul insulei formeaza cele doua baze britanice din Cipru. Acestea ocupa 254 km2 si au o populatie de 14000 de oameni, jumatate ciprioti si jumatate militari britanici si familiile lor.
Vechiul Kourion se presupune ca a fost fondat inca din neolitic, dar a devenit o asezare permanenta in jurul secolului 13 i.Hr. cand colonistii micenieni s-au stabilit aici. Orasul a prosperat si in timpul romanilor cand a fost influentat de crestinism. La inceputul Evului Mediu acesta a decazut si a fost redescoperit in 1876 cand au inceput primele sapaturi. Situl e dominat de un amfiteatru care a fost restaurat. In apropiere pot fi vazute ruinele unor resedinte private care inca mai pastreaza urme ale mozaicurilor.
Inainte de a preda masinile celor de la Autodirect trecem pe la benzinarie ca sa umplem pe jumatate rezervoarele asa cum le avusesem la inceput. Aici cei din Nissan au o mica problema, indicatorul nu se ridica, desi benzina bagata trebuia sa fie suficienta. Urmeaza cateva ture pe langa benzinarie menite sa zgaltaie acul in sus, dar fara rezultat. Mai baga de cativa euro si parca-parca se mai ridica. In momentul in care ajungem la Autodirect acul e aproape de trei sferturi. Cei de acolo ne dau si o explicatie, trebuia scoasa cheia din contact pentru a indica bine. Dam cheile, urcam bagajele in dube si in cateva minute suntem in aeroport. Aici cea mai vorbita limba pare a fi romana: pasageri, vamesi de la securitate, personal de la poarta de imbarcare. Daca nu ati apucat sa va cumparati suveniruri, o puteti face in aeroport, aveti de unde alege si sunt ieftine.
Concluzii
Cipru nu e o tara cu obiective turistice spectaculoase, dar ca peste tot in lumea asta sunt destule locuri frumoase de vazut. Pentru a vizita toata insula trebuie stat macar o saptamana. E una dintre putinele tari in care nu te poti baza pe transportul in comun si cea mai buna varianta e inchirierea unei masini iar preturile si conditiile de inchiriere sunt atat de bune incat e chiar pacat sa n-o faceti. Desi se vede ca locuitorii insulei n-o duc rau, preturile sunt accesibile, cel putin in extrasezon. In perioada asta preturile hotelurilor sunt derizorii iar pretul suvenirurilor e la jumatate fata de tarile din vest. Sunt multi romani aici dar spre deosebire de alte tari, par ca au venit doar la munca si nu la cersit sau furat. Ca siguranta personala Cipru nu ridica probleme, probabil e una dintre cele mai sigure tari din Europa. Am citit undeva ca sunt destui care nu-si incuie casele sau masinile. Neaparat trebuie vizitat si Ciprul de Nord. Contrastul fata de sud se simte dar nu e atat de puternic cum poate v-ati inchipui. Se schimba steagul, limba si moneda, oamenii sunt altfel, strazile arata altfel, preturile scad, nu mult. Numai pisicile raman aceleasi. Dar cu toate astea par mai occidentali decat turcii de pe continent. Par mai greci. Asa cum si grecii din sud par mai turci.
Ultima zi plina din Cipru o petrecem vizitand muntii Troodos, cei mai inalti din tara. Vf. Olympus are 1952m si se poate ajunge pana sus cu masina. Dar pana sa o luam spre munte mergem intai aproape de malul marii, la Mormintele Regilor. Contrar numelui, aici n-au fost ingropati niciodata regi, ci doar aristocrati si oficiali de rang inalt, dar au fost numite asa datorita grandorii lor. Au fost sapate pe parcursul a mai bine de 6 secole, intre 300 i.Hr. si 300 d.Hr. dar timpul si mai ales pradatorii si-au lasat amprenta asupra lor. Cel mai spectaculos este mormantul nr.3, cu multe incaperi, coloane dorice si unele ramasite le frescelor de pe pereti. Aparent asta e cel mai important obiectiv turistic din Paphos, fiind si in patrimoniul UNESCO, si totodata singurul pe care il vizitam. Orasul e departe de a fi compact, la cei 50 000 de locuitori ai sai se intinde pe o suprafata destul de mare. E plin peste tot de hoteluri ceea ce face ca pe parcursul verii populatia de britanici veniti la trandaveala sa creasca foarte mult.
Asta e cea mai calduroasa zi pe care am prins-o asa ca pe parcursul celor aproape doua ore de vizita a mormintelor putem sta fara probleme in tricou. Ca mai peste tot intrarea costa 1.7 euro si vizitatorii sunt putini. Asta pana cand vedem un grup de cateva zeci de persone venite la pachet, gata sa atace mormantul cel mare, pe care noi inca nu l-am vizitat. Dar observam repede ca nu e rost de graba, ghidul le turuie cate un sfert de ora pana sa-i bage la subsol.
Drumul spre munte trece printr-o regiune viticola si pe marginea strazii sunt multe magazine de vinuri unde poti testa marfa locala. Sfarsim prin a cumpara doua sticle pe care sa le consumam cand ajungem la hotel. Un satuc viticol e si Omodos, unde ne chinuim ceva ca sa ajungem fiindca GPS-ul ne baga pe un drum de munte cu panta suficient de mare incat sa fie potrivit pentru un funicular. Asta nu-i nimic dar dupa cateva sute de metri dam de un crater cat sa incapa jumatate de masina in el. De intors nu merge ca drumul e stramt asa ca ramane sa coboram inapoi cu spatele si sa ajungem in Omodos pe un alt drum, mai ocolit dar fara sa fie nevoie de sporturi extreme.
Omodos e un sat pitoresc cu stradute inguste, din piatra, cu o biserica langa piata centrala, seamana cu Lefkara. Numai ca aici in locul broderiilor sta vinul. Oprim masinile in afara centrului vechi, la o intersectie. Soferii se uita dupa indicatoare, incotro o luam acum? Pai nu mai e nevoie ca am ajuns. Lor nu li se pare nimic interesant aici si nu au de gand sa mearga mai departe sa vada ce e cu o strada mai incolo. Asa ca ma duc cu Toni si ii lasam sa ne astepte. Dupa doua minute doi romani care nush ce faceau la o masina ne indica directia spre centru. Intram imediat printr-un labirint de stradute unde din loc in loc sta cate un localnic ce te imbie sa-i degusti vinul. Aici degustarea se face cu paharul plin asa ca daca vrei intai sa sondezi piata o sa sfarsesti prin a fi deja beat in momentul cand cumperi marfa aleasa. Vanzatorul de la care a cumparat Toni cred ca se cinsta si el cu cateva pahare dupa ce reusea sa vanda o sticla.
Dupa Omodos incepe cu adevarat urcusul. Palcurile de copaci iau locul dealurilor aride. Sunt niste conifere cu forme ciudate. De la o anumita altitudine peisjul incepe sa devina alb, zapada inca nu s-a topit aici. Ba mai mult, aproape de varful Olympus se schiaza. Cu toate astea nu e prea frig, nu ne trebuie mai mult de o geaca peste tricou. Ne jucam putin cu zapada apoi urcam pana aproape de varful cel mare. Chiar sus de tot nu putem ajunge pentru ca astia s-au gasit sa-si puna o baza militara fix acolo, dar suntem suficient de aproape. De jur imprejur sunt numai nori. Suntem cu mult deasupra lor. Probabil vara vizibilitatea e destul de buna incat sa se vada marea. Dam o fuga si la Kakopetria dar cand ajungem deja incepe sa se insereze. Partea veche e destul de greu de gasit asta si pentru ca nu e niciun om pe strada. Nici macar masini nu trec, e aproape pustiu. Ne lamurim la un hotel dar cand ajungem e deja intuneric si nu zabovim prea mult. Ajungem la hotel pe la opt si ceva si deja nicio surpriza - receptionerul din tura asta e roman. Are chef de vorba dar o tine numai pe politica, e fan Vadim.