Truly Asia (4) - Cameron Highlands, tinutul primaverii vesnice

Ma trezesc devreme pentru a prinde autobuzul de 8:30 spre Cameron Highlands. Se pleaca din autogara Pudu Raya, destul de centrala dar am ceva de mers de la hotel, cu Monorailul si apoi pe jos. Ajung in jur de 8:20 intr-o cladire uriasa, moderna si bine organizata. Imediat ma preia un ins pe care la inceput il suspectez ca vrea sa ma redirectioneze spre compania sa, asa cum am mai patit-o prin Maroc, dar se pare in Malaysia altfel sta treaba si biletele se vand oarecum organizat. Iau biletul in schimbul a 35 RM si cobor la subsol, la peronul indicat pe bilet. Acolo gasesc autobuzul, gasesc si soferul, dar nu prea vad calatorii. Cand ajung sunt singur, apoi mai vin inca 4-5. Ne urcam in autobuz si asteptam plecarea programata la 8:30 si care se intampla undeva dupa ora 9. Omul o fi asteptand sa-si mai creasca load factor-ul dar, bag eu seama, fara succes. Autocarul e foarte confortabil, cu suficient loc de lafaiala chiar si pentru cineva de inaltimea mea. Desi sunt cam 200 de kilometri, dintre care cam jumatate pe autostrada, se fac cam 4 ore si jumatate din cauza urcusului din ultima parte a drumului si a opririi de 20 de minute pe care o face pe la jumatatea calatoriei.

Cameron Highlands face parte din atractiile de top ale Malaeziei. Este o regiune montana aflata la o inaltime intre 1400 si 2000 de metri, compusa din cateva localitati, cea mai importanta fiind Tanah Rata. Este un loc pentru iubitorii de natura. Turistii sunt atrasi de peisajele idilice cu plantatii de ceai, de multele trasee care se pot face prin jungla, de diferite durate si dificultati, de fermele de capsuni, fluturi. Tot aici creste cea mai mare floare din lume, Rafflesia. E o oaza de racoare cu temperaturi de 20-24 de grade, care coroborate cu ploile zilnice si cu vegetatia de un verde crud iti dau senzatia ca te afli in tinutul primaverii eterne.

Ajunsi in Tanah Rata, principala localitate din Cameron Highlands, o reprezentanta a oficiului de turism malaezian se urca in autocar si ne ofera cateva informatii utile. Pe mine ma indruma spre hostelul la care aveam rezervare, Daniel's Lodge. Pentru doar 28RM am rezervata o camera single. Bineinteles ca la un asemenea pret nu pot emite pretentii si sunt multumit cu camera mea super-basic: vreo 4-5 m2, un pat si o masuta peste care au trecut multe zeci de ani, dar ce e mai important, cu asternuturi curate. In schimb, terasa comuna este un loc foarte frumos, cu masute si canapele. Cumpar de la ei o harta a regiunii (4RM) si un tur organizat pentru a doua zi de dimineata la Mossy Forest(35RM). Imi iau harta si ies pe terasa. Este deja ora doua si ceva. Proprietarul vine sa-mi ofere cateva informatii si ii prezint planul meu pentru ziua de azi: trekking prin jungla pe traseul nr. 10 care ar trebui sa dureze cam 3-4 ore. Ii pare realizabil, dar cu conditia ca ora 6:30 sa nu ma prinda in padure, ci la soseaua principala.

Imi iau rucsacul si plec. Inainte de a pleca prin jungla trebuie sa mananc ceva asa ca dau o tura prin centrul micutei Tanah Rata in cautarea unui pranz. Am proasta inspiratie sa le mai dau o sansa indienilor. Imi comand o supa si un fel de mancare care se serveste pe o frunza de bananier. Toate costa doar 15 RM, dar: supa mai proasta cu greu imi amintesc sa fi mancat, chestia de pe frunza e cat de cat OK, dar ca bonus imi aduc o portie de mancare cu grad maxim de iutenie la fel ca cea din KL de care nu am nicio sansa sa ma ating. Las mai mult de jumatate din mancare acolo, platesc si plec.

Poteca Nr. 10 porneste de la marginea de vest a orasului, pe langa niste blocuri de apartamente, prin gradina unei case. Nu e foarte usor de gasit, dar niste localnici ma indruma spre drumul cel bun. Inainte sa plec spre Malaezia mi-am scos multe foi cu descrieri de pe Tripadvisor cu reviewuri ale calatorilor despre atractiile din zona, inclusiv despre Trail Nr. 10.  Inca de la primii metri intru in jungla umeda si deasa. Imi place vegetatia luxurianta din jur, cu foarte multi muschi, radacini, liane si zumzete. Am mare grija sa ma uit pe unde calc si sper sa nu am sansa sa ma intalnesc si cu fauna taratoare locala. Alte animale periculoase se pare ca nu bantuie prin zona. In Malaezia traiesc si vreo 4-500 de de tigri, dar se pare ca nu si in zona asta ci la cel putin 50 de kilometri mai incolo, spre Parcul Taman Negara. Dupa vreo 20 de minute de mers observ doua lucruri: 1. intr-adevar poteca nu este foarte bine marcata, dar incerc sa nu ma ratacesc cu ajutorul foilor printate si a GSP-ului. 2. vine ploaia. E si nu e tocmai placut sa te prinda ploaia in jungla. Norocul meu e ca am parte de o ploaie mai mocaneasca si nu din cele torentiale ca in zilele trecute. Uneori tufisurile din fata mea se ... misca. Cu speranta ca e de la ploaie sau de la vreo soparla mica si inofensiva, trec repede pe langa ele uitandu-ma doar in fata. Cum de-a lungul plimbarii mele nu ma intalnesc cu nicio alta persoana, pun aparatul pe radacini de copac si imi trag niste poze.

Dupa vreo ora si jumatate ajung in varful dealului de unde am o priveliste foarte frumoasa asupra locurilor din jur, acoperite intr-o oarecare masura de nori.

Aici ma invart vreo 20-30 de minute caci nu imi dau seama pe unde sa o apuc. La baza varfului continua o poteca care  la inceput imi pare calea ce buna dar care in cativa zeci de metri se infunda intr-un tacaris mai inalt decat mine. Sus pe varf pornesc doua poteci pe cealalta parte a pantei, prin niste tuneluri de vagetatie care te fac sa te gandesti ce cel putin doua ori inainte sa treci prin ele. Analizez de mai multe ori textele de pe Tripadvisor si pare ca ar trebui urmata una dintre cele doua poteci din varful muntelui. Asadar drumul cel bun e prin gaura neagra din dreapta:

Pentru ca nu stiu exact cat mai am pana se termina traseul, pentru ca nu sunt 100% sigur ca sunt pe drumul cel bun si pentru ca noaptea se apropie, incerc sa merg cat pot de repede. Din cand in cand ma uit pe GPS sa vad daca ma apropii de drumul principal sau nu. Peste tot in jur sunt numai muschi care dau padurii o aura misterioasa. Din varful muntelui imi ia peste o ora, aproape doua, pana incep sa vad urme de civilizatie. Aceasta civilizatie se traduce prin cateva excavatoare care sapa o groapa uriasa exact unde se termina poteca si pe care eu trebuie sa o traversez cumva. Daca mai ramasese vreun centimetru patrat curat pe adidasii mei, cu siguranta  acesta dispare in momentul in care ma cocot pe molozul ud. Reusesc sa trec si dau cu ochii de doua case din lemn, vechi si rudimentare. In zona asta pe harta mea apare un sat al aborigenilor, asa ca ma gandesc ca poate aceste case fac parte din sat. 

Ajug la drumul principal dupa ce parcurg o buna bucata din santierul celor cu excavatoarele. Fiindca mai e inca lumina afara, in loc sa fac dreapta spre Tanah Rata, fac dreapta spre Brinchang si merg vreo 3 km pe marginea drumului principal pana in orasel. Pare mai mic si cu mai putina activitate decat Tanah Rata, are o mica piata in centru si cam atat. Imi cumpar un magnet si o iau inapoi, 5 km pana in Tanah Rata, dar o iau partial pe un alt drum ce pare pe harta mea ca ar fi o mica scurtatura. Pe drum trec pe langa mai multe ferme de capsuni si nu numai.

Ajung pe la lasatul intunericului si ma opresc la un restaurant, cred ca e cu spacific chinezesc, unde mananc cu 20 RM un foarte bun pui in sos de lamaie. 

Sarmisegetuza Regia - Rapa Rosie - Castelul Huniazilor

In minivacanta de Paste am plecat doua zile cu familia spre Hunedoara si imprejurimi. Traseul a fost asa: Craiova - Deva - Sarmisegetuza Regia - Rapa Rosie - Alba Iulia - Castelul Corvinilor - Manastirea Prislop - Biserica de Piatra Densus - Pestera Bolii - Craiova.

Am plecat de vineri seara si datorita soselelor uimitor de libere am ajuns dupa vreo 4 ore in Deva. Cazarea am avut-o la Pensiunea President, un raport foarte bun pret-calitate. Dimineata urmatoare am pornit spre legendara Sarmizegetuza Regia. Nu inteleg de ce oameni din toate colturile lumii fac pelerinaje la niste pietre numite Stonehenge, iar la noi sunt multi romani care nici nu stiu de cetatea dacica din Muntii Orastiei. Sa trecem peste. Se zvoneste in online si nu numai ca drumul pana la cetate este foarte prost si ca nu merita facut caci e posibil sa-ti strici masina. Nu e chiar asa. Intr-adevar, ultimii 20 de kilometri sunt neasfaltati si uneori ai parte de ceva denivelari, dar nu sunt gropi mari si nici damburi uriase. Drumul poate fi parcurs pana sus cu orice tip de masina. Uitati-va si pe Google Street View daca nu ma credeti.

Cand am ajuns erau doar doi turisti. Si inca trei jandarmi care pazeau. Pe parcurs am mai venit ceva turisti, 90 % dintre ei incercand sa se umpla de energie de la pietre. Da, asa se zice, ca aici energia misuna peste tot, dar in special in interiorul calendarului dacic, probabil fiindca e in forma de spirala. Oamenii s-au asezat in mijloc, formand o alta spirala si meditand. Cadrul natural este frumos, munte, verdeata, aer curat, care sigur ca iti dau o stare de bine. Cred ca orice roman ar trebui sa vina macar o data in viata aici ca sa vada cele mai importante ramasite ale stramosilor nostri daci.

De la Sarmisegetuza am plecat spre Rapa Rosie, langa Sebes. Rapa Rosie e una dintre minunile naturale ale Romaniei. Ca de obicei, putin cunoscuta. Peisajul seamana putin cu unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, Cappadocia. Prin apropiere o sa treaca in viitorul indepartat o autostrada care acopera vechiul drum, asa ca daca vreti sa ajungeti aici urmati indicatoarele de pe stalpi, nu drumurile care apar pe Google Maps asa cum am facut noi. De pe stanci se vede foarte frumos si peisajul din jur.

La Alba-Iulia am ajuns ca sa vedem nou-renovata cetate Alba Carolina. La intrare n-au intampinat podetele peste santurile adanci, inca in lucru, si cele doua catedrale: Catedrala Reintregirii Neamului si Catedrala Catolica. Fiind seara de dinaintea Invierii, multa lume a venit in hainele de sarbatoare, in frunte cu primarul, mitropolitul si reprezentanti ai casei regale. Da, e frumoasa cetatea, dar cred ca inca ar mai fi loc de ceva renovari. In unele parti se poate intra doar daca se plateste o taxa de intrare. In perioada in care am fost noi Sala Unirii nu se putea vizita.

Duminica dimineata am plecat la Hunedoara ca sa vedem Castelul Huniazilor sau Castelul Corvinilor, asa cum mai este cunoscut. Unii zic ca este cel mai frumos castel medieval din Romania, si intr-adevar de afara chiar este peste Bran. Din interior insa, parca mi-a placut mai mult Branul. Nu sunt multe sali de vizitat, iar cele care sunt nu au foarte mult mobilier. Aici se gaseste o mica camera de tortura, o alta cu trofee de vanatoare, dar si o sala mare, cu steme si ceva arme de vanatoare. Intrarea este 20 de lei pentru adulti, dar numai 5 lei pentru studenti. Mai multe detalii despre castel si nu numai gasiti aici.

Manastirea Prislop a devenit destul cunoscuta in ultima vreme. Am ajuns aici la insistentele mamei care dorea sa se roage la mormantul Parintelui Arsenie Boca. Eu am auzit de ea cand nu stiu ce cocalar a venit aici cu elicopterul, e si asta un mod de a-i face publicitate. Mi-au placut florile de toate tipurile aduse de credinciosi, dar nu mi-a placut coada la care a trebuit sa stam. Acolo este si o mica grota in care se pare ca s-a ascuns parintele cand era urmarit de comunisti, cred. 

Pe drumul de intoarcere am oprit la Biserica din piatra de la Densus si la Pestera Bolii, aflata in apropiere de Petrosani. Pe net vazusem ca e iluminata in weekend, dar poate din cauza ca era Pastele, am gasit-o pierduta in intuneric. Cu lanterna de la telefonul fratelui meu, ne-am afundat pana in celalalt capat al pesterii. Ce are deosebit pestera: e strabatuta pe tot parcursul de un rau. S-au amenajat si vreo 3-4 podete care fac trecerea de pe un mal pe altul. In rest nu e cine stie ce, lipsesc formatiunile spectaculoase, dar daca aveti drum pe aici, merita sa va opriti 30 de minute.

Ultima oprire a fost la Coloana Infinitului. Nu cred ca am mai fost aici, poate in excursiile cu scoala in clasele primare, dar tind sa cred ca am fost doar la Poarta Sarutului si Masa Tacerii, caci de coloana nu imi amintesc nimic. 

Truly Asia (3) - Kuala Lumpur, metropola pe verticala

Primele doua nopti ale excursiei sunt programate in Kuala Lumpur, dar in oras am doar o zi plina, dimineata urmatoare trebuie sa iau autobuzul spre Cameron Highlands.  Desi nu sunt pretentions la conditiile de cazare, de multe ori alegand cele mai ieftine variante, imi place sa studiez in prealabil  multe hoteluri si sa citesc comentariile lasate de alti oaspeti. Pentru Kuala Lumpur am ales Tune Hotel, 44RM camera single si pot spune ca am facut o alegere foarte buna: totul este curat, camera cu mobilier modern, multe oglinzi, nu e chiar in buricul orasului, dar nici departe, iar statia de Monorail e la 3 minute distanta.

 Buna dimineata Malaysia! Si ieri m-am plimbat cateva ore, dar stiti cum e dupa o noapte nedormita, esti obosit si nu poti sa te bucuri 100% de ceea ce vezi. In dimineata asta incepe adevarata explorare a Asiei. Prima tinta: Batu Caves. Ajung acolo folosing trenul urban  LRT care a fost extins recent pana la pesteri, iar biletul costa doar 2RM pentru cei aprox. 10km parcursi. Pesterile Batu au fost descoperite in urma cu vreo 120 de ani si la scurt timp in interiorul lor au fost amenajate temple hinduse. Odata pe an are loc un mare pelerinaj cand un million de indieni parcurg traseul intre templul Sri Mahamariamman, aflat in centru orasului si Pesterile Batu. Desi nu sunt cele mai frumoase pesteri pe care le-am vazut, locul merita vizitat. Aici este amplasata o statuie uriasa a lui Muruga, o zeitate caruia ii sunt dedicate pesterile. Mai sunt si alte statui ce reprezinta niste indivizi cu care n-ai vrea sa dai nas-in-nas.

Tot aici intalnesc pentru prima data maimute in libertate, dar nu salbatice, ci mai degraba maidaneze.

La plecare ma tocmesc un pic cu un Indian vanzator de suveniruri si imi cumpar o machete de avion AirAsia, 15RM. Cand sa iau trenul ca sa ma intorc inapoi in oras observ ca doamnelor li s-a pregatit ceva mare, lung si spatios.

Kuala Lumpur nu e tocmai cel mai prietenos oras din lume cu pietonii. Sunt zone ok, dar si zone in care te trezesti ca pentru a ajunge undeva trebuie sa treci de autostrazi, cladiri uriase, etc. Sau sa te trezesti ca nu esti pe nivelul pe  care trebuie, pentru ca aici nu exista un singur plan pe verticala. La subsol te lasa autobuzul, deasupra e o strada peste care trece trenul urcat pe niste piloni, iar deasupra vine autostrada suspendata la care se uita de sus oamenii aflati pe terasa unei cladiri si tot asa.

Incerc sa vizitez Muzeul de Arte Islamice, dar socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din Kuala Lumpur caci astazi e luni si muzeul e inchis. In drum spre el dau de niste cladiri cochete, din epoca coloniala.

Nici la Moscheea Nationala n-am prea mult noroc, inca nu e ora de vizita pentru turisti, asa ca pana se deschide planuiesc sa dau o raita intr-una dintre zonele verzi ale metropolei care contine un parc de pasari, unul de fluturi si o gradina de orhidee. Cred ca acasa planuisem sa vizitez parcul de pasari, cel mai mare din lume, dar la fata locului uit asta si il vizitez pe celalalt, de fluturi. Nu ca n-ar fi fost interesant, dar parc de fluturi era si in Cameron Highlands. Vegetatia si amenajarea parcului, complet acoperit cu o plasa, sunt interesante, dar pentru un parc de fluturi m-as fi asteptat sa vad mai multi fluturi. Intrarea costa 20RM.

 

Urmeaza gradina de orhidee, unde intrarea este libera.

In momentul in care ma intorc la moschee, nori amenintatori se pravalesc peste oras. La intrare fiecare vizitator este rugat sa se semneze intr-o carte de oaspeti iar celor imbracati necorespunzator le sunt oferite vesminte. Ma plimb prin curtea interioara, dar inauntrul moscheii nu pot intra decat intr-un mic colt. Apoi incepe ploaia si sunt nevoit sa astept peste 30 de minute pana se opreste. Se pare ca n-o sa am timp sa vizitez tot ce mi-am propus.

De la moschee o iau pe jos pe trotoare acoperite spre piata Merdeka. Daca tot ploua zilnic la ei, oamenii s-au gandit sa-si acopere trotuarele. Nu toate, dar sunt destule. Piata Merdeka este inima colonialismului orasului si locul in care a fost declarata independenta tarii in 1957. Este un loc special care chiar imi place mult. Fostul teren de cricket este inconjurat de cladiri coloniale foarte frumoase, vedeta fiind cladirea Sultan Abdul Samad, cu ale sale cupole din cupru. Tot aici se gaseste unul dintre cei mai inalti piloni purtatori de drapel, 100 de metri inaltime.

Nu departe de piata Merdeka incepe cartierul Little India, care, surpriza, e populat de indieni. Pe strazi se vand tot felul de lucruri ieftine si probabil proaste. Imi iau si eu un tricou Nike cu 10 ringgit. Cu ghidul Loneley Planet pe telefon, urmez traseul descris acolo si intru intr-o moschee indiana, cu siguranta cea mai neturistica moschee in care am intrat vreodata. Multi ma saluta cu traditionalul Salamaleikum, multi se uita cu curiozitate la mine. Imi las adidasii la intrare alaturi de alte incaltari, dar sunt repede intors din drum si  indrumat sa-i iau si sa-i duc in interior, undeva la subsol, ca sa nu cumva sa raman fara ei. Ii las la un nene care se ocupa cu depozitarea lor si urc sus in moschee. Aici se pare ca nimeresc in mijlocul unei rugaciuni, sunt multi oameni, mai toti barbati, care fac tot felul de plecaciuni si se roaga cu voce tare. Fiind singurul strain, ma simt un pic stingher. Stau cateva minute sa ma uit apoi ma duc sa-mi iau adidasii de la nenea care mi i-a depozitat. Dau sa plec, dar se pare ca trebuie sa las ceva pentru acest serviciu. Ii intind un ringgit care pare sa-l multumeasca. 

Fiind trecut de ora pranzului incep sa arunc ochii in jur dupa un restaurant. Dau de unul cu specific indian care are ceva meniuri ale zilei afisate la intrare cu niste preturi pe care le gasesc acceptabile, vreo 25-30 de ringgit. Habar n-am ce contin, oricum e prima data cand mananc mancare indiana. Sper sa aiba si ceva Wi-Fi pe care sa-l folosesc in timp ce vine mancarea, dar raman doar cu speranta, n-au. Nu dupa mult timp ma trezesc cu niste farfurii in fata: un fel de ciorba groasa, niste frigarui si inca un fel de mancare cu niste carne inauntru.  Mananc ciorba si frigaruile, care sunt dupa standardele noastre destul de picante. De mancarea cu carne pur si simplu nu pot sa ma ating. De fiecare data cand pun putin pe limba imi ia gura foc. Auzisem ca indienii mananca picant, si mie imi place sa mananc picant, dar e peste puterea mea de intelegere cum ar putea cineva sa manance chestia asta.  Dupa ce termin ciorba vine un chelner la mine sa ma intrebe daca mi-a placut si daca mai vreau. Ii zic ca nu dar se pare cu nu prea ne intelegem, caci peste cateva secunde ma trezesc in fata cu castronul plin. Fie vorba intre noi, nici chestia asta nu e prea grozava, indienii baga in toate mancarurile un condiment care mie clar nu imi place. Ii intreb daca mai contine ceva meniul, parca vazusem ceva inghetata la desert, la inceput zic ca nu dar apoi isi amintesc ca mai era si asta. Chelnerul ma intreaba daca mai vreau ciorba. De data asta incerc sa-i arat cat se poate de clar ca NU. Mananc inghetata, singura care nu avea condimentul ala, si nici iuteala, apoi ma ridic si platesc. Nu scap fara sa primesc o portie de ciorba la pachet, intr-o punga, pe care sa o mananc mai tarziu.

Plec spre templele din China Town cand deja incepe sa se lase seara. Dau de un templu chinezesc pe care il gasesc inchis, dar, aproape de el, gasesc deschis templul indian Sri Mahamariamman. Stiu, are un nume cam lung. Trebuie sa ma descalt, inclusiv de sosete, le depozitez intr-un loc special contra a 20 de sen,  apoi intru pe o poarta inalta de 22m, ornata cu sculpturi carora nu le lipsesc detaliile.

In interior e o curte in centrul careia se gaseste templul.

Plec mai departe, pe stradutele din cartier si reusesc sa dau de un templu chinezesc deschis in care se adunasera niste oameni pentru rugaciune. In loc de lumanarile noastre, ei aprind betisoare. Le lipesc de frunte intr-o mica plecaciune, apoi le infig in nisip.

Gasesc strada principala unde forfota este in toi. Tot felul de tarabe la care se vinde orice, la preturi ce trebuiesc negociate cu comerciantii chinezi. Surprind o scena in care un chinez se enerveaza cand o femeie incearca sa cumpere o geanta cu 3RM. Imi iau cateva suveniruri, ma uit la niste vanzatori de duriani, dar nu cumpar, desi cred ca ar fi trebuit incercat. Durianul este fructul national al Malaeziei si se pare ca pute ingrozitor. Peste tot in camerele de hotel sau in mijloacele de transport sunt afise cu No Durian!

Ultima oprire pe ziua de zi o fac la simbolurile orasului: Petronas Twin Towers. Cand au fost terminate, in 1998 au fost cele mai inalte cladiri din lume. Cu 452 metri inaltime, 88 de etaje, inca sunt cele mai inalte turnuri gemene din lume. Au fost construite in spiritul arhitecturii islamice, sunt sediul bogatei companii nationale de petrol si gas Petronas, dar gazduiesc si alte companii, iar la etajele inferioare este un mall plin de firme de lux. La etajul 41 este un Skybridge pe care se poate urca, dar nu gratuit ca pana acum cativa ani, ci in schimbul de 80 de ringgit. Am inteles ca privelistea e mai spectaculoasa din Menara TV Tower pentru ca poti ajunge la o inaltime mai mare si astfel cuprinzi in orizontul vizial si turnurile Petronas, dar din lipsa de timp si din cauza pretului piperat n-am urcat nici acolo. Intru putin in mallul de la parter unde gasesc net neparolat si reusesc sa urc cateva poze pe Facebook, apoi la dau ocol de la o distanta care imi permite sa le admir. Si chiar ai ce admira, sunt spectaculoase prin forma si imensitatea lor.

Dupa ce ma satur de admirat o iau pe jos spre hotel, la care ajung la o ora destul de tarzie, iar maine trebuie sa ma trezesc devreme ca sa iau autobuzul spre Cameroon Highlands. Scot punga cu ciorba de la indieni pe care ma chinui sa o mananc fara sa o imprastii pe jos.