miercuri, 11 ianuarie 2012

Istanbul (II) – Intre Pierre Loti si Bagdat Caddesi

In cea de-a doua zi ma trezesc pe la 07:30 si o ora mai tarziu sunt plecat pe strazile orasului. Prima tinta e Moscheea Rustem Pasa, despre care am auzit ca e una dintre cele mai frumoase din Istanbul. A fost proiectata de catre Sinan, cel mai mare arhitect otoman, printre operele sale mai numarandu-se Moscheea Suleymaniye si Moscheea Selimiye din Edirne. Intrarea e usor de ratat pentru ca moscheea nu e la nivelul strazii, se urca pe niste scari puse intre pravaliile negustorilor. In interior moscheea e cu adevarat frumoasa, decorata cu placi de Iznik si covoare rosii.

Moscheea Suleymaniye e mare, cocotata pe deal si usor de gasit, dar in cazul meu nu e tocmai asa. Eu ajung din prima la ea dar e inconjurata de ziduri inalte si nu toate laturile au porti de acces, plus ca mergand pe langa ziduri, nu poti vedea ca dincolo de ele e o moschee. Asa ca ii dau ocol pe cele doua laturi apoi ma pierd un pic prin bazar ca sa schimb cateva monezi de euri si 30 de lei, la un curs prost. Urmarind harta, ajung din nou la zidurile moscheei, de data asta pe partea care trebuie. Marimea moscheei este impresionanta, cred ca e a doua ca marime din Istanbul, dupa Moscheea Albastra.

Zona dintre Moscheea Suleymaniye si Moscheea Eyup reprezinta o parte a orasului mai putin batatorita de turisti. Cladirile sunt vechi, mai toate strazile sunt inguste si in panta. E o zona care merita explorata pentru a cunoaste un alt fel de Istanbul. Pe langa pitorescul strazilor sunt si cateva obiective care merita atentie din partea turistilor. Biserica Bulgara e situata pe malul Cornului de Aur. Starea in care se afla nu e tocmai imbietoare momentan, dar e in renovare si se pare ca va fi gata chiar inainte de Paste, pe 15 aprilie. Un pic mai sus e frumoasa cladire a Patriarhiei Ortodoxe, dar care nu putea fi vizitata avand aerul unei cladiri parasite. Piesa de rezistenta a zonei e Muzeul Kariye de la Biserica Chora, acesta continand niste mozaicuri foarte valoroase. E una dintre bisericile crestine care a fost transformata in moschee de catre otomani. Nu pot sa o vizitez pentru ca miercurea e inchisa. In schimb imi iau din apropiere un Doner Kebap foarte bun care costa doar o lira si jumatate. Cu rezerorul incarcat ajung la zidurile vechi ale orasului unde sunt intampinat de un turc lustruitor de pantofi care se ofera din oficiu sa-mi dea indicatii despre panoramelede pe ziduri si alte obiective ale zonei. Si din multa sa amabilitate insista sa-mi lustruiasca adidasii, ca deh, dupa atata mers se cam prafuisera si ei. Evident ca amabilitatea costa bani asa ca indraznet, poate-poate ii merge ca are si el trei copii care sunt departe la Ankara, imi cere 20 de lire ca mai nou crema de pantofi e foarte pretioasa. Ii dau 3 lire si pleaca destul de multumit.

Cobor de-a lungul zidurilor pana pe malul apei si o pornesc spre Moscheea Eyup. Aici gasesc un fel de centru al zonei, pentru ca un oras atat de mare ca Istanbulul trebuie sa aiba multe centre, ca altfel cand un localnic ar zice 'ma duc prin centru’ ar trebui sa mearga zeci de kilometri. Lume iesita la plimbare, strazi mai largi impodobite cu magazine turistice, o fantana arteziana. Si in centru Moscheea Eyup.

O iau pe jos in cautarea cafenelei Pierre Loti, cocotata pe deal oferind astfel o priveliste spectaculoasa asupta Cornului de Aur. Ajung cu un oarecare ocol facut prin cartierele cocotate pe dealurile din zona. Dupa ce ma satur de privit golful, cobor prin cimitirul de pe panta dealului pana la statia de feriboruri, unde am noroc sa ajung cu putin inainte de plecarea vaporasului de Eminonu.

La Eminonu sar in alt feribot care ma duce tocmai in Asia. Acum costa 2 lire, jetoanele pentru tramvai nu sunt bune, se ia un tichet separat. Isi merita pretul nu doar pentru ca te trece pe alt continent, dar si pentru ca ofera toaleta gratis - un feribot dintr-asta prinde numai bine pe la mijlocul zilei. Cobor in apropierea garii Haydarpasa si ma plimb prin zona Kadıköy, poate cea mai animata parte a Istanbulului asiatic. E la fel de multa lume pe strazi ca in zona Eminonu-Bazar. Acelasi lucru si cu vanzatorii de "de toate". Dupa ce ma satur de holbat ochii pe strazi o iau spre stadionul Şükrü Saracoğlu pe care joaca Fenerbahce. In urma cu 6 luni fotbalistii au fost incurajati de peste 40000 de femei si copii, pentru ca barbatii nu au mai fost lasati sa asiste la meciuri o perioada, in urma unor incidenta. Dupa ce dau inconjur stadionului pornesc pe Bagdat Caddesi, o strada gen Champs-Élysées-ul Istanbulului asiatic, mai ingusta dar mult mai lunga. Am mers cam 7-10 km pe strada asta pana aproape de Bostanci, dupa care am luat-o inapoi, tot pe jos, dar cu portiuni de mers pe malul marii. Vad ca Wikipedia zice ca are 14 km lungime. Probabil mai departe are alta denumire.
La finalul unei zile in care e probabil sa fi mers peste 40 de kilometri pe jos, mai ramane sa iau feribotul inapoi pe Batranul Continent. Mai am o zi in Istanbul, in mare parte dedicata Palatului Topkapi, pe care n-am mai avut bani sa-l vizitez in 2009.

luni, 2 ianuarie 2012

Istanbul (I) - Revederea

Profitand de saptamana libera dintre Craciun si Revelion, m-am gandit ca ar pica numai bine o mica excursie. Cum in perioada asta avionul iesea din discutie din cauza preturilor foarte mari, mai ramanea doar transportul terestru. Cea mai ieftina si confortabila varianta era Balkan Flexi Pass-ul, un abonament pe trenurile din Sud-Estul Europei. Destinatia a fost si mai usor de ales: Istanbul, cel mai mare si mai fascinant oras al Europei. Mai fusesem aici 5 zile in august 2009, dar orasul asta are atat de multe de oferit incat nici 2 saptamani nu iti ajung sa vezi tot. A fost si prima data cand am plecat singur.
  • 3 zile am stat in Istanbul, plus inca doua pe drum.
  • 315 de lei m-a costat transportul, 233 Balkan FP (din care am folosit doar 2 din cele 5 zile disponibile in decursul unei luni) + 82 lei rezervarea dus-intors la cuseta de 6 locuri.
  • 32 de euro m-a costat cazarea pentru doua nopti in camera single la Yeni Hostel.
  • am folosit de 2 ori metroul, de 2 ori tramvaiul si de 3 ori feribotul.
  • am intrat in trei moschei (Rüstem Pasa, Süleymaniye si Eyüp), un palat (Topkapi), un mormant (al sultanului Ahmed I), un cimitir(de sub cafeneaua Pierre Loti), am vezut sute de strazi, un fluviu de oameni si tot atatea pisici.
  • inca 3 persoane mai erau la intoarcere in tot vagonul atunci cand am intrat in Romania.

Dupa 26 de ore de cand am plecat de acasa pun piciorul in gara Sirkeci din Istanbul. N-a fost suficient ca trenul are o medie de viteza de vreo 40 km/h, mai are si o ora intarziere. Gradul de ocupare al vagonului cuseta a fost undeva la 30%. Am nimerit in compartiment cu doi studenti romani, membri ai unor organizatii studentesti care se duceau sa petreaca Revelionul impreuna cu colegi din alte tari. De amintit patania a doi canadieni din compartimentul vecin care nu aveau niciun ban cash asupra lor si habar n-aveau ca trebuie sa-si cumpere viza turca de la granita. Si cum canadienii au bani, deci trebuie exploatati, viza pentru ei costa 45 de euro. Au reusit pana la urma sa se imprumute la cineva pana cand ajung la un ATM in Istanbul.

Ca orice nou-venit in Istanbul, prima data ma duc la Sf. Sofia si Moscheea Albastra. Sunt putin dezamagit de faptul ca parcul dintre cele doua era inchis si decopertat pentru reproiectare. Ma plimb pe fostul hipodrom, decorat cu patru monumente: Fantana Germana, obeliscul egiptean al lui Theodosius, coloana in forma de sarpe si obeliscul zidit. Zona e impanzita de vanzatori de ghiduri turistice, bagatori de seama. Unul mai insistent ma intreaba de unde sunt, scoate ghidul in limba romana, declara ca are rude la Constanta. Ii zic ca n-am bani de cartile lui dar omul insista ca accepta si lei. Pana la urma pleaca suparat. Astia nu s-or gandi ca sunt ghiduri cu Istanbul si in tarile de origine ale turistilor?

Trec prin Marele Bazar ca sa schimb banii in lire si sa vad cum mai merge rahatul. 20 de lire in bazar, 10 in afara lui. Ala mic cu alune, varsat. Cand se apropie de ora 12 ma indrept spre hostel sa-mi iau camera in primire. Pe drum dau peste o pisica insetata:
Hostelul e plasat in buricul targului la 200 de metri de gara. Nu e tocmai cel mai bun din Istanbul, camera e mica, dar la pretul platit nu e rost de dat din nas. Plus ca am Wi-Fi in camera. Ma odihnesc un pic apoi plec in explorare. Podul Galata e la fel cum il stiam: plin de trecatori si de pescari. Sute de pescari stau de dimineata pana seara unul langa altul, aproape pe toata lungimea podului. Bidoanele de langa ei demonstreaza ca inca are Bosforul peste. Intr-o parte a podului dau peste ceva ce gaseam si la noi in urma cu 10 ani: oameni cu cantarul pe strada care asteapta un banut de la cei ce sunt curiosi sa vada cat au mai luat in greutate. Practic in Istanbul gasesti orice, oricine vrea sa-ti vanda ceva. Odata trecut podul, pe o straduta laterala e o piata de peste. Probabil cel prins pe pod de catre cumnat/var/unchi/vecin.
Ma indrept spre turnul Galata care sta ca un creion, cocotat pe varful dealului: De aici pornesc pe Istiklal Caddesi spre piata Taksim. Ca de fiecare data strada e plina de oameni, asa cum sunt toate strazile din centrul orasului. Si centrul Istanbulului e mare. Pe strazi nu mai au loc masinile, pe trotuare nu mai au loc oamenii - asta e Istanbulul!

Piata Taksim nu are atractii deosebite, dar de aici iau metroul pana in centrul modern al orasului, cu zgarie-nori. Eram curios sa vad si partea asta a orasului, de la care insa nu ma asteptam la cine stie ce. In partea asta se afla si multe malluri intre care si cel mai mare din Europa, dar n-am mai ajuns sa-l vizitez. Centrul asta nou e impartit in doua de o sosea cu multe benzi care se indreapta spre podul ce face legatura cu Asia, dar pe cat e de lata soseaua, pe atat e de plina! Ma intorc cu metroul la Piata Taksim de unde o iau pe jos spre hostel. Podul Galata imi ofera prilejul sa fotografiez moscheea Suleymaniye cu semiluna deasupra.

joi, 1 decembrie 2011

Valea Rinului


Eu nu stiu ce poate sa fie / Ca-mi suna mereu in urechi,

Cu vesnica-i melancolie/ Un basm din zilele vechi.

Se-ntuneca fara de veste, / Lin apele Rinului curg,

Si cresc ale muntilor creste/ Mare stralucind in amurg.

Pe stanca un chip de femeie/ Se-arata din negura bland,

Bratara-i de aur scanteie, / Ea-si piaptana parul cantand.

Un cantec de vraja al ei/ Te farmeca si te-nspaimanta

Cantarea frumoasei femei! / Pescarul, nebun, se repede

Cu luntrea lui mica ii dus, / Nici valuri, nici stanca nu vede,

El cauta numai in sus. /Valtoarea-l izbeste de coasta

Stancoasa si moare-necat; / Loreley a facut-o aceasta

Cu viersul ei fermecat.

E povestea lui Loreley si a celor care traversau cea mai ingusta zona de pe cursul mijlociu al Rinului. Si in acelasi timp cea mai periculoasa. Vrajiti de cantecul tinerei Loreley, pescarii isi indreptau privirea spre stanca inalta de pe malul raului, cautand sa vada cine canta asa frumos. Nu mai erau atenti la drumul presarat cu stanci si sfarsau inevitabil, lovindu-se de acestea.

La 8:08 trenul pleaca din gara Rodgau-Jügesheim. E 8:00. Suntem la sediul firmei, adica la 2,2 km de gara. Avem biciclete. Ne imaginam ca luam parte la Turul Frantei si suntem pe punctul sa-l batem pe Contador. Cand atingem linia de finish, adica parcarea de biciclete, Contador tocmai ajungea in statie. Adica trenul. Sustinem si proba de 100 de metri scari si reusim sa-l prindem chiar inainte sa-si inchida usile. Nu avea cum sa ne scape. Stie de saptamana trecuta, ca si atunci l-am prins la fel.

Ne ia 20 de minute sa ne reglam respiratia si dupa inca 13 suntem in Frankfurt. Aici schimbam cu trenul de Koblentz, tren care trece si prin Rüdesheim am Rhein, un orasel ce atrage cei mai multi turisti pe o raza de multi kilometri. Nu e greu de observat asta pentru ca trenul e plin. La modul ca nu prea mai e loc sa stai nici in picioare. Aparent, sambata toata Germania se pune in miscare, au gena de calatori. Rüdesheim e pozitionat in partea sudica a Vaii Rinului si e inconjurat peste tot de vita-de-vie.

Inainte de a porni pe stradutele orasului, ma duc la ghiseul de pe malul raului ca sa cumpar bilete de vapor pana la St. Goar. Costa 7.5 euro pentru studenti, cam dublu altfel. Pentru dus-intors se mai adauga cam 2 euro in plus. Planul e sa luam vaporul din Assmanhausen, pana la care o sa ajungem cu telecabina si telescaunul.

Rudesheim e mare cat un sat mic. Noi in doua ore i-am dat ocol de patru ori cu tot cu opririle prin magazinele de suveniruri, magazine care aveau preturi mai mici decat cu ce eram obisnuiti. Punctul central al localitatii e strada Drosselgasse, o strada ingusta, scurta si plina de carciumi. Nu stam sa verificam, dar probabil preturile nu sunt mici. Unele au si muzica live. Pe trivadvisor am gasit ca atractie numarul 1 muzeul aparatelor de cantat. Il gasim din intamplare, nu ca ar fi greu de gasit ceva la zece strazi si cinci ulite cat are oraselul, platim biletul la jumatate invocand calitatea de student, 3 euro. Urmatorul tur este in germana, dar primim niste foi in engleza in care sunt descrise toate instrumentele. Dupa cele 45 de minute ale turului nu regretam deloc vizita, muzeul este interesant, nu am mai vazut asa ceva pana acum. Ghidul ne lasa sa ascultam cate o reprezentatie a fiecarei masinarii. Acum un secol oamenii isi puteau imagina un pian care sa cante dupa o bucata de hartie capsata, dar ca vioarele sa faca acelasi lucru, asta era peste puterea lor de intelegere.

Cu un bilet de 7 euro avem asigurate urcarea cu telecabina pe dealul de deasupra orasului, cat si coborarea cu telescaunul in Assmanhausen, situat tot pe malul Rinului, ceva mai la nord. Urcarea e spectaculoasa, cat vezi cu ochii sunt numai vii decorate in culorile toamnei. Nici privelistea din varful dealului asupra vaii Rinului nu e de lepadat. Aici e si o statuie uriasa, dar pe care am prins-o acoperita de schele. Dupa ce ne odihnim pe o banca si luam pranzul, mergem cam o jumatate de ora prin padure pana ajungem la telescaunul care ne coboara langa rau.

Ajungem la timp sa prindem vaporul, dar pana sa ne dumirim noi ca e vaporul nostru deja... pleaca. Adica ramanem cu biletul in mana si ne uitam la vaporul care coboara pe Rin. Asta e...ce sa mai facem. Ne urcam in tren si ajungem in St. Goarhausen inaintea vaporului si planuim sa-l luam pe ruta inversa. Numai ca asta inseamna ca orasul Koblentz va ramane pentru noi „orasul pentru care n-am mai avut timp”. Asta pentru ca mai planuisem odata sa-l vizitem cand am fost pe valea raului Mosel, dar n-am mai avut timp nici atunci.

Pe drumul de intors vaporul face doua ore si jumatate. Ciudat e ca in St. Goarhausen nu exista casa de bilete si zice ca acestea se achizitioneaza de la bord, insa acolo nu a intrebat nimeni de nimic. Rezist eroic o ora si ceva pe puntea descoperita din fata. Din cand in cand se aude la difuzor o voce care anunta in patru limbi o scurta descriere a castelelor pe langa care trecem. Frigul nu ma lasa sa stau afara pana la sfarsitul calatoriei si ma vad nevoit sa ma alatur lui Misu in cabina acoperita. Coboram tot in Assmanhausen de unde luam trenul inapoi in Rodgau.

Per total Valea Rinului mi s-a parut o zona frumoasa, dar nu extraordinara. Din punctul de vedere al naturii, Dunarea noastra la Cazane serpuieste prin peisaje mult mai frumoase. Castelele sunt cele care dau valoare zonei, din pacate nu am reusit sa vizitez niciunul.








duminică, 30 octombrie 2011

C'est Venice!

duminică, 9 octombrie 2011

Gigantul aerului

      Zborul LH710 catre Tokyo Narita decoleaza la 13:56 cu motoarele turate la maxim:


      Ieri am ajuns din nou la aeroportul din Frankfurt pentru a fotografia avioane. De data asta am urmat procedura completa. Ajuns cu trenul in subteranul terminalului 1, am luat sky line-ul pana la terminalul 2 unde exista o platforma speciala de observatie. Accesul ne este gratuit, costa 5 euro sau 3 euro in varianta redusa, iar biletul este valabil intreaga zi. Am trecut prin detectorul de metale si am intrat pe platforma unde picaturile mici de ploaie nu faceau lumea sa se inghesuie. Am stat aici cam 2 ore si jumatate timp in care am fotografiat sute de avioane apartinand a zeci de companii, aterizand, decoland sau facand taxi. Pentru ca incarcarea pozelor dureaza foarte mult, pun deocamdata doar cu gigantul aerului, Airbus 380.

Cateva detalii tehnice:

  • Locuri: 853(o clasa), 644(doua clase), 525(trei clase)
  • Lungime/Anvergura aripilor: 72m/79m
  • Viteza maxima in cursele comercoale: Mach 0.89 (945 km/h)
  • Raza de actiune: 15400 km
  • Capacitate combustibil: 323 tone
  • Inaltimea la care zboara: 13000m
  • Cost de productie: 260 mil. euro
  • Operatori (in uz/comandate): Emirates(15/90), Singapore Airlines(14/5), Qantas(10/10), Air France(6/6), Lufthansa(8/7), Korean Air(4/6). Alte 10 companii au facut comenzi, dar deocamdata nu au niciun avion in uz. In total sunt 57 de avioane in uz si inca 236 de comenzi.

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Cursa de 100 de kilometri


      Cursa de 100 de kilometri cu bicicleta fusese programata initial in urma cu doua saptamani, dar atunci vremea nu a tinut cu noi si chiar daca "Cursa de 100 de kilometri prin vant si ploaie" nu suna chiar foarte rau, ne-am gandit ca ar putea avea urmari nedorite pe parcursul zilelor urmatoare. Dar sambata asta, data stelara 10 septembrie 2011, vorba lui Imperator, se anunta a fi una dintre cele mai prielnice zile pe o raza de cateva saptamani.

      Plecam cam tarziu, pe la 9 si un pic. Ruta stabilita de acasa este Rodgau - Rodermark - Messel - Darmstadt - Eberstadt - Frankenstein Castle - Darmstadt - Erzhausen - Schloss Wolfsgarten - Frankfurt Airport - Dreieich - Dietzenbach - Rodgau. Dar ca de obicei, socoteala de pe Google Earth nu se potriveste cu pistele de biciclisti. Se spune ca pe aici poti ajunge intre oricare doua localitati cu bicicleta. Tot ce se poate, pentru ca nu se mentioneaza ca se poate ajunge pe ruta cea mai scurta. Este cazul legaturii intre Urberach si Messel. Cam prin dreptul garii din Urberach dam de un indicator pe care scrie Darmstadt, 24km. E mult, in linie dreapta ar fi doar 15, dar ne gandim ca asta e, n-au facut pista de biciclete pe ruta cea mai scurta. Mergem 300 de metri si dam de un alt indicator: Darmstadt 24km ... in directia din care venim. Ne intoarcem inapoi, poate am ratat noi vreo intersectie... dar nimic! indicatoarele te trimit de la unul la altul. Decidem sa o luam pe drumul care ar fi teoretic cel mai scurt, care trece prin Messel. Mergem bine vreo 2 km pana drumul intra intr-o padure si se ingusteaza atat de mult incat daca am merge pe marginea lui masinile ce vin din spate cu 90km/h nu ar putea sa ne depasasca fara sa intre pe contrasens. Asa ca ne intoarcem inapoi la indicator. Dupa ce mai facem inca de doua ori traseul indicator1-indicator2 si retur si dupa ce intrebam ceva lume care nu prea are habar incotro ar trebui s-o apucam spre Darmstat, hotaram sa-l lasam in pacea lui pe indicator2 si sa-l ascultam pe indicator1. Se dovedeste o alegere buna pentru ca mai departe mai vedem ceva indicatoare de Darmstad care arata ca directia e buna, dar asta pana la un punct pentru ca mai departe nu mai apar, sunt indicate doar localitati apropiate. Ne uitam pe harta cam care ar fi cele spre care ar trebui s-o apucam. Avem intarziere dar mergem spre directia buna. Asta pana intram pe hipodrom. Adica noi vedem un semn pe care scrie un cuvant german cu R si doua sageti, una in stanga si alta in dreapta, dar ne gandim ca inseamna ca ambele directii sunt bune. De fapt inseamna ca ne invartim in cerc si cand ne intalnim cu doua fete calare ne dam seama ca suntem pe un mic hipodrom. Misu porneste GPS-ul, e bine, soseaua de Darmstadt e la 200 metri de noi... adica in directia in care drumul se infunda si continua cu maracini si garduri. Nu merge pe acolo, ne intoarcem spre mijlocul pistei de cai cand in sfarsit gasim un drum care sa ne scoata de acolo. Urmeaza 12 kilometri usori pe marginea soselei pana in Darmstadt, cu o singura mica bucata mai grea in care doua indicatoare joaca iar ping-pong cu noi.

      Ajungem in Darmstadt la ora 1, cu aproape doua ore mai tarziu decat estimasem. E un oras studentesc, cu cladiri interesante, o combinatie de stiluri. Se remarca palatul din centru, pe sub cate trecem cu bicicleta, pietele animate si strazile usor in panta. Din pacate intarzierea ne face sa nu stam prea mult aici.

      Pornim spre Castelul Frankenstein. Pe harta, 8 km, in maxim o ora suntem acolo. In realitate, 10 km + 3 km de impins bicicleta la deal pe poteci de padure care urca la castel, in doua ore si jumatate suntem sus cu limba scoasa. Se pare ca nu e nicio legatura clara intre castel si romanul cu acelasi nume scris de Mary Shelley. Cu secole in urma a fost proprietatea unor lorzi locali dar de vreo 200 de ani a fost lasat in ruina. Intrarea e gratuita, castelul nu impresioneaza foarte mult dar privelistea din turnurile sale e splendida. E cocotat pe un deal mai inalt cu aproape 300 m decat pamanturile din jur, asa ca intr-o zi senina senina cum am prins noi se vede pana hat departe la zeci de kilometri. Undeva spre nord, aproape de linia orizontului, se vad niste puncte negre coborand. Sunt avioane, acolo trebuie sa fie aeroportul. Ne luam bicicletele si pornim spre el.

      Pe cat de grea a fost urcarea, pe atat de usoara e coborarea! Ne dam drumul la vale cu bicicletele avand grija sa apasam din cand in cand frana pentru ca viteza devine periculoasa. Ajungem in Darmstadt de 5 ori mai repede decat pe sensul opus. Pana la aeroport reusim sa gasim un drum care sa nu se abata prea mult de la traseul ideal. E deja 7:30 seara cand ajungem la capatul pistelor de aterizare. Nu mai avem timp sa ne intoarcem in Rodgau tot cu bicicleta asa ca dupa ce stam 45 de minute sa admiram avioane plecam spre intrarea aeroportului sa luam trenul. Si nu e usor sa gasesti statia trenului in aeroportul din Frankfurt.

      Ca om fi facut 100 de kilometri, ca or fi fost 90, ca or fi fost 105, nu stiu. Dar si razboiul de 100 de ani a durat 116.

miercuri, 14 septembrie 2011

And I think to myself...what a wonderful world!

duminică, 4 septembrie 2011

Palatul Philippsruhe

      E duminica si noi trebuia sa mergem la aeroport sa vedem avioane dar afara ploua de rupe... Asa arata o vreme normala aici, racoroasa si cu ploaie. Norocul insa nu ne paraseste cu totul pentru ca dupa-masa incepe sa iasa soarele. Asa ca punem imediat de o plimbare cu bicicleta si deschidem Google Earthul ca sa vedem unde. Dupa ce schimbam de doua ori destinatia ne oprim la Hanau. E la 15 km de noi si un pic mai mult de Frankfurt si pare sa aiba cateva locuri interesante, inclusiv un palat cu nume de televizor. Urmam constiinciosi indicatoarele pentru pistele de biciclete si intr-o ora si un pic ajungem la poarta palatului.

      Trebuie sa recunosc e mai mult decat ma asteptam. Un palat de care acum doua ore nici nu stiam ca exista, atat de frumos si atat de aproape de noi. Intram in gradinile sale pe o poarta impunatoare intrebandu-ne daca chiar avem voie sa facem asta pentru ca inauntru nu se vede mai nimeni. Curand avem sa ne dam seama ca am intrat de fapt prin partea din spate, fiindca pe cealalta parte fatada palatului e si mai frumoasa, la fel si gradina ce se intinde pe o suprafata mult mai mare decat pe cealalta parte.

      In cele 15 minute in care am avut timp sa ma documentez despre Hanau si despre palat am gasit si ora pana la care se poate vizita, 18. Cum mai sunt aproape doua ore pana atunci, il las pe Misu afara, fiindca el nu vrea sa intre, si ma duc sa vad ce se ascunde in interior. Biletul costa doar 1,5 euro pentru studenti sau 2,5 altfel. Merita cu prisosinta! Palatul are doua niveluri, partea de jos nu e cine stie ce, cateva incaperi cu niste mici statui, dar partea de la etaj e superba! Intr-o parte a palatului e si un mic muzeu al picturilor pe hartie scoase in relief. O insiruire de camere decorate conform epocilor trecute, cu candelabre, sobe, oglinzi si diverse obiecte de mobilier. Dintre toate se remarca incaperea centrala, in care predomina mobilierul din lemn. Am senzatia ca palatul e doar al meu, ma intalnesc cu doar 2-3 vizitatori in cele 50 de minute cat stau inauntru.



      Inainte sa ne intoarcem acasa dam o mica tura si prin centrul orasului unde turcii puneau de o petrecere de ajun de Ramadan.
O sa adaug si un filmulet cand voi reusi sa-l incarc.