Aussie Odyssey (5) - Uluru in culori ireale

Undeva, in inima acestei tari-continent, sinonima cu departarea si cu misterul, se afla o roca izolata si sacra. E unul dintre simbolurile tarii si ai putea sa te duci s-o vezi doar pentru ca e un simbol, asa cum am facut eu. Ce vei gasi acolo insa, te va lua pe nepregatite, iti va depasi toate asteptarile si te va lasa cu gura cascata! Culorile! Culorile sunt incredibile! Cea mai frumoasa combinatie pe care am vazut-o vreodata! Dar culorile sunt doar cireasa de pe tort.

Cand m-am decis sa merg in Australia nu am pus Uluru pe lista locurilor ce trebuie sa le vad neaparat. Era prea departe si prea scump, ma gandeam ca e prea mult pentru a vedea o piatra in desert. Sansa a facut sa dau peste o oferta la JetStar Airways si pentru doar 130 AUD aveam biletul spre Uluru inainte sa iau zborul intre Romania si Australia.

Odata ce aterizez pe micul aeroport Ayres Rock, ma duc la biroul celor de la Hertz ca sa imi dea masina pe care o inchiriasem pentru cele doua zile cat stau aici. Ma costa 120 de dolari, mai mult decat in Melbourne, dar rezonabil daca ne gandim la cat de izolat este acest loc. Mai ales ca am primit o Toyota Corolla noua pe care ti-e mai mare dragul sa o conduci. Singurul neajuns e ca exista o limita de 100 de kilometri pe zi, iar pentru orice kilometru depasit platesti 0.25 dolari. Si este un neajuns, pentru ca la cat de frumos e pe aici iti vine sa te plimbi intr-una!

Desi e mijlocul verii, iar eu sunt in mijlocul desertului, pe aici tocmai plouase. Probabil asta a facut sa am parte de un cer incredibil de albastru pictat cu nori albi si pufosi, dar si de un desert incredibil de verde, cu iarba de un verde crud care desavarseste combinatia ireala de culori. Poate am fost eu norocos sa prind vremea asta, ma gandesc ca in desert nu ploua prea des.

Uluru, pe limba bastinasilor, sau Ayres Rock, pe limba englezilor, e un monolit cu diametrul de cativa kilometri, asezat intr-o campie plana. Ceea ce vedem e doar varful iceberg-urlui, partea cea mai mare din roca se afla sub pamant.

Uluru este amplasat in mijlocul pustiului, dar la cativa kilometri de el a fost ridicata o mica localitate care este formata exclusiv din resorturi pentru turisti. Preturile sunt foarte mari, de pe la 2-300 de dolari pe noapte. Noroc ca printre ele a aparut si un hostel, Outback Pioneer Lodge. Ati ghicit, cazarea mea! Aici un pat costa 39 de dolari pe noapte. Dar nu la cazare ma opresc dupa ce ies din aeroport, ci la benzinarie. The Benzinarie, ca e singura pe o raza de cateva sute de kilometri! E o benzinarie mica si arata ca una din filmele cu Vestul Salbatic. In interior e si un mic market, se pare ca si el e singura sursa de aprovizionare pe aceeasi raza de sute de kilometri. Considerand acest lucru, preturile par rezonabile. Sandvisurile costa 4 dolari, litrul de benzina aproape doi, iar o sticla mare de apa e vreo 3 dolari. Imi fac cateva provizii, ca nu e intelept sa placi la plimbare prin desert fara asa ceva.

Ma duc sa ma plimb putin pe drumul ce duce catre Alice Springs. Nu pot sa merg prea mult ca raman fara kilometri, dar drumul e atat de frumos ca nu-mi vine sa ma opresc. Drumul e foarte putin circulat, practic am frumusetea asta de desert verde doar pentru mine! Si pufosenia asta de nori! Iar in departare se vede silueta maretului Uluru! Aici nu e nevoie sa ai talent de fotograf ca sa faci poze deosebite. Doar apesi pe buton si colorata este gata!

E foarte cald. Iar de la ploaia de dimineata, cred ca si umiditatea e ridicata. Eu de obicei nu transpir mult, dar acum daca opresc aerul conditionat, dupa un minut sunt leoarca! E timpul sa ma indrept spre Uluru! Pe masura ce ma apropii, opresc din loc in loc sa fac poze. Sau sa filmez.

Exista o bariera la intrarea in Parcul National, iar pentru a trece mai departe trebuie sa cumperi un bilet. Costa 25 de dolari si e valabil 3 zile, inclusiv in Kata Tjuta, o formatiune de stanci aflata la vreo 50 de kilometri de Uluru. Dupa ce treci bariera sunt cateva semne care indica ca este interzis sa opresti pe marginea drumului. Dar pentru ca nu reusesc sa inteleg de ce le-au pus si pentru ca nu mi se pare ca ar fi vreun pericol, incalc aceasta regula!

Ajung in sfarsit si la baza monolitului. Soseaua il inconjoara, dar sunt putine locuri in care se apropie prea mult, parca respectandu-i intimitatea.

Totul pare prea frumos ca sa fie adevarat, nu? Trebuie sa fie ceva care sa strice raiul asta. Ei bine, acel ceva exista! Prea mult nu poate sa strice, dar poate sa te deranjeze serios. Acel ceva sunt musculitele! N-am vazut in viata mea asa ceva! E imposibil sa mergi fara sa-ti faci vant ca sa le gonesti. Practic trebuie sa dai incontinuu cu o hartie prin dreptul fetei, precum stergatoarele pe parbriz cand ploua. Unii turisti au capul acoperit cu o plasa, dar eu n-am stiut sa ma pregatesc. Dar parca nici n-as vrea ca intr-un asemenea peisaj sa-mi fie obturata privirea cu ceva.

Ce e de facut odata ajuns langa uriasa roca? Evident, o plimbare pe poteca care o inconjoara. Sunt inca o data surprins de diversitatea peisajului pe care il intalnesc. Fiecare colt din Uluru e diferit. Sunt diverse formatiuni de stanci, sunt pesteri, sunt mici defileuri, sunt chiar si lacuri. Este roca sacra a bastinasilor asa ca in anumite locuri exista panouri care iti spun sa nu faci fotografii. Sa ma ierte spiritele aborigene, dar locul e prea frumos ca sa poti respecta aceasta  indicatie!

Cum sa nu-ti fie mai mare dragul sa te plimbi printr-un asemenea peisaj? Si spre deosebire de alte locuri celebre, aici esti atat de departe de civilizatie incat niciodata nu sunt prea multi turisti. In plimbarea asta in jurul rocii, in decurs de vreo patru ore nu stiu daca m-am intersectat cu mai mult de 10 grupuri de turisti, iar vreo doua ore am mers fara sa dau de nimeni. E un sentiment unic sa ai minunea asta doar pentru tine!

Dar, ajuns eu pe la mijlocul potecii, au inceput sa se adune norii. Norii aia albi si pufosi au ramas la fel de pufosi, dar au inceput sa se albastreasca a ploaie!

Si incepe ploaia! M-a cam udat din cap pana-n picioare, dar cui ii pasa? E o ploaie calda de vara si in plus, stiti expresia: "Unii oameni simt ploaia, altii doar se uda!". Iar Uluru pe ploaie se transforma in ceva magic! Sute de cascade incep sa curga siroaie de pe varful stancii!

Ploua torential cu soare, dar nu dureaza decat cateva minute. Odata cu ploaia dispar si musculitele, dar nici nu apuca bine sa cada ultimii stropi ca isi reiau scopul lor perfid in viata, acela de a chinui turistii!

La un moment dat dau peste o balta mare care acopera toata poteca, ba chiar si vegetatia din jur. Singura sansa sa trec mai departe este sa ma descalt si trec prin apa. Din fericire, in timpul plimbarii nu intalnesc niciun sarpe. Iar Australia ii are pe cei mai veninosi! In anumite locuri rocile s-au erodat si au dat nastere la forme spectaculoase. Precum gaura asta care mie mi se pare ca o gura de rechin!

Surprizele nu contenesc sa apara! Dau peste un lac format intr-un defileu. E plin de copii de aborigeni care se scalda. Nu sunt prea incantati cand le faci poze. Aborigenii au pielea neagra, precum africanii, doar ca au o constitutie putin diferita. Am vazut cativa si pe terasa de la cazare. Par murdari si needucati si se pare ca in mare parte au ramas cu obiceiurile lor, neadaptandu-se la viata occidentala.

Dupa ce fac cercul complet, ajung la masina si ma indrept spre cazare. Nu inainte de a trece pe la The Benzinarie pentru a-mi reface proviziile. Cazarea e super tare! Paturile sunt in mai multe cladiri precum cea din poza de mai jos, iar undeva spre intrare e o terasa in aer liber unde oamenii se aduna sa manance si  sa povesteasca in timp ce pe ecranele televizoarelor ruleaza meciurile de la Australian Open.

Mi-am rezervat un tur la Field of Light. Vine un autocar si ne ia sa ne duca la cativa kilometri in afara localitatii unde oamenii au montat mii de beculete legate prin fibra optica. Avem o jumatate de ora sa ne plimbam printre zecile de hectare de lumini. Jos e lumina lor, iar deasupra e cerul plin de stele! Ni se atrage atentia sa nu ne abatem de pe poteci pentru ca suntem pe camp si locul e plin cu serpi. Nu stiu daca au zis asa ca sa nu le stricam becurile, dar a fost suficient ca nimeni sa nu se abata de la traseu. Ce-i drept, se auzeau sunete ciudate, dar pe langa ce oi fi trecut nu stiu, ca era noapte!

Ziua urmatoare ma duc la Kata Tjuta, un alt loc spectaculos, caruia ii voi rezerva un articol separat. Seara ma intorc putin la Uluru pe care il vad dintr-o alta perspectiva, pe masura ce se cufunda in intuneric. Iar in dimineata urmatoare ma duc sa-l vad devreme, inainte sa rasara soarele.

Exista si posibilitatea de a te urca pe varful rocii. Dar e recomandat sa nu o faci, pentru ca este o roca sacra pentru aborigeni si ei nu sunt de acord cu asta. Apoi, se pare ca urcusul este destul de abrupt si de-a lungul timpului mai multe zeci de oameni si-au pierdut viata incercand sa ajunga sus. Se poate urca doar la 8 dimineata pentru ca apoi se face prea cald si traseul se inchide. Eu aleg sa dau o scurta tura la Uluru Cultural Centre, un mic muzeu in care este prezentata viata bastinasilor. Pe la pranz am avionul inapoi spre Melbourne, asa ca profit de ultimele ore ramase pentru a ma da o tura prin jur. Peisajul e din nou diferit, pentru ca incepe iar sa ploua. Se formeaza cascade si mai spectaculoase decat in prima zi, iar norii coboara jos, acoperind bucati din Uluru!

Ma urc in avion cu senzatia ca tocmai am petrecut doua zile extraordinare! Am fost in multe locuri frumoase de-a lungul timpului, dar parca aceasta plimbare prin desertul Australiei a fost ceva cu totul deosebit!