Valea Rinului

Eu nu stiu ce poate sa fie / Ca-mi suna mereu in urechi,

Cu vesnica-i melancolie/ Un basm din zilele vechi.

Se-ntuneca fara de veste, / Lin apele Rinului curg,

Si cresc ale muntilor creste/ Mare stralucind in amurg.

Pe stanca un chip de femeie/ Se-arata din negura bland,

Bratara-i de aur scanteie, / Ea-si piaptana parul cantand.

Un cantec de vraja al ei/ Te farmeca si te-nspaimanta

Cantarea frumoasei femei! / Pescarul, nebun, se repede

Cu luntrea lui mica ii dus, / Nici valuri, nici stanca nu vede,

El cauta numai in sus. /Valtoarea-l izbeste de coasta

Stancoasa si moare-necat; / Loreley a facut-o aceasta

Cu viersul ei fermecat.

E povestea lui Loreley si a celor care traversau cea mai ingusta zona de pe cursul mijlociu al Rinului. Si in acelasi timp cea mai periculoasa. Vrajiti de cantecul tinerei Loreley, pescarii isi indreptau privirea spre stanca inalta de pe malul raului, cautand sa vada cine canta asa frumos. Nu mai erau atenti la drumul presarat cu stanci si sfarsau inevitabil, lovindu-se de acestea.

La 8:08 trenul pleaca din gara Rodgau-Jügesheim. E 8:00. Suntem la sediul firmei, adica la 2,2 km de gara. Avem biciclete. Ne imaginam ca luam parte la Turul Frantei si suntem pe punctul sa-l batem pe Contador. Cand atingem linia de finish, adica parcarea de biciclete, Contador tocmai ajungea in statie. Adica trenul. Sustinem si proba de 100 de metri scari si reusim sa-l prindem chiar inainte sa-si inchida usile. Nu avea cum sa ne scape. Stie de saptamana trecuta, ca si atunci l-am prins la fel.

Ne ia 20 de minute sa ne reglam respiratia si dupa inca 13 suntem in Frankfurt. Aici schimbam cu trenul de Koblentz, tren care trece si prin Rüdesheim am Rhein, un orasel ce atrage cei mai multi turisti pe o raza de multi kilometri. Nu e greu de observat asta pentru ca trenul e plin. La modul ca nu prea mai e loc sa stai nici in picioare. Aparent, sambata toata Germania se pune in miscare, au gena de calatori. Rüdesheim e pozitionat in partea sudica a Vaii Rinului si e inconjurat peste tot de vita-de-vie.

Inainte de a porni pe stradutele orasului, ma duc la ghiseul de pe malul raului ca sa cumpar bilete de vapor pana la St. Goar. Costa 7.5 euro pentru studenti, cam dublu altfel. Pentru dus-intors se mai adauga cam 2 euro in plus. Planul e sa luam vaporul din Assmanhausen, pana la care o sa ajungem cu telecabina si telescaunul.

Rudesheim e mare cat un sat mic. Noi in doua ore i-am dat ocol de patru ori cu tot cu opririle prin magazinele de suveniruri, magazine care aveau preturi mai mici decat cu ce eram obisnuiti. Punctul central al localitatii e strada Drosselgasse, o strada ingusta, scurta si plina de carciumi. Nu stam sa verificam, dar probabil preturile nu sunt mici. Unele au si muzica live. Pe trivadvisor am gasit ca atractie numarul 1 muzeul aparatelor de cantat. Il gasim din intamplare, nu ca ar fi greu de gasit ceva la zece strazi si cinci ulite cat are oraselul, platim biletul la jumatate invocand calitatea de student, 3 euro. Urmatorul tur este in germana, dar primim niste foi in engleza in care sunt descrise toate instrumentele. Dupa cele 45 de minute ale turului nu regretam deloc vizita, muzeul este interesant, nu am mai vazut asa ceva pana acum. Ghidul ne lasa sa ascultam cate o reprezentatie a fiecarei masinarii. Acum un secol oamenii isi puteau imagina un pian care sa cante dupa o bucata de hartie capsata, dar ca vioarele sa faca acelasi lucru, asta era peste puterea lor de intelegere.

Cu un bilet de 7 euro avem asigurate urcarea cu telecabina pe dealul de deasupra orasului, cat si coborarea cu telescaunul in Assmanhausen, situat tot pe malul Rinului, ceva mai la nord. Urcarea e spectaculoasa, cat vezi cu ochii sunt numai vii decorate in culorile toamnei. Nici privelistea din varful dealului asupra vaii Rinului nu e de lepadat. Aici e si o statuie uriasa, dar pe care am prins-o acoperita de schele. Dupa ce ne odihnim pe o banca si luam pranzul, mergem cam o jumatate de ora prin padure pana ajungem la telescaunul care ne coboara langa rau.

Ajungem la timp sa prindem vaporul, dar pana sa ne dumirim noi ca e vaporul nostru deja... pleaca. Adica ramanem cu biletul in mana si ne uitam la vaporul care coboara pe Rin. Asta e...ce sa mai facem. Ne urcam in tren si ajungem in St. Goarhausen inaintea vaporului si planuim sa-l luam pe ruta inversa. Numai ca asta inseamna ca orasul Koblentz va ramane pentru noi „orasul pentru care n-am mai avut timp”. Asta pentru ca mai planuisem odata sa-l vizitem cand am fost pe valea raului Mosel, dar n-am mai avut timp nici atunci.

Pe drumul de intors vaporul face doua ore si jumatate. Ciudat e ca in St. Goarhausen nu exista casa de bilete si zice ca acestea se achizitioneaza de la bord, insa acolo nu a intrebat nimeni de nimic. Rezist eroic o ora si ceva pe puntea descoperita din fata. Din cand in cand se aude la difuzor o voce care anunta in patru limbi o scurta descriere a castelelor pe langa care trecem. Frigul nu ma lasa sa stau afara pana la sfarsitul calatoriei si ma vad nevoit sa ma alatur lui Misu in cabina acoperita. Coboram tot in Assmanhausen de unde luam trenul inapoi in Rodgau.

Per total Valea Rinului mi s-a parut o zona frumoasa, dar nu extraordinara. Din punctul de vedere al naturii, Dunarea noastra la Cazane serpuieste prin peisaje mult mai frumoase. Castelele sunt cele care dau valoare zonei, din pacate nu am reusit sa vizitez niciunul.