luni, 13 iulie 2015

Wimbledon 2015

Nu aveam in plan sa ajung la Wimbledon anul acesta. Dar in urma cu trei luni am dat de o super oferta la biletele de avion care nu putea fi refuzata: 139 de lire. Un pret obisnuit ati spune voi, numai ca eu n-am luat-o ca tot omul normal spre vest, ci am facut un popas de cateva zile la... Seul.

Pentru mine Wimbledonul a inceput in Trafalgar Square, unde m-am asezat pe trotuar langa un Wi-Fi la care am urmarit primele doua seturi din meciul Simonei, iar dupa ce mi s-a terminat bateria la telefon m-am mutat intr-un internet cafe pentru a prinde finalul de trista amintire.

Cererea de bilete la Wimbledon e uriasa, majoritatea se dau prin tragere la sorti celor care s-au inscris cu peste o jumatate de an inainte. Celorlalti le ramane varianta sa stea la celebra coada, The Queue, unde pentru a prinde bilete pe arenele principale trebuie sa campezi cu macar o zi mai devreme, iar pentru arenele mici sa vii dimineata devreme. Pe 1 iulie, in cea de-a treia zi a turneului, am ajuns la coada din Wimbledon Park in jurul orei 7:30. Desi acolo erau deja foarte multi oameni, gasesc incurajator mesajul vesel de primire al celor din stafful turneului "Congratulations, you've made it!". Primesc un tichet de ordine cu numarul sapte mii si ceva si ma pun pe asteptat in ceea ce se va dovedi a fi cea mai calduroasa zi din istoria turneului. Eu ma pregatisem de vreme racoroasa si ploioasa, dar acolo am dat peste o vreme caniculara, romaneasca.

In jurul orei 10, coada ce pare fara sfarsit se pune in miscare si se misca destul de repede, insa trece de miezul zilei cand ajung la punctul de control al bagajelor. Aici, stupoare: steagul Romaniei cu care fusesem la multe turnee nu e conform principiilor Wimbledonului si mi se ofera doua optiuni: fie il agat pe un gard langa alte zeci de steaguri care n-au trecut nici ele de filtru, fie il duc la un loc special de depozitare aflat in apropiere. Aleg varianta a doua, pare mai sigura, iar acest drapel e foarte pretios pentru mine.

Platesc 25 de lire pe bilet si in sfarsit ma vad in interiorul complexului. Aveam de gand sa dau o tura de recunoastere, dar pe terenul 16 meciul lui Gasquet e aproape de final si imediat incepe meciul Irinei Begu. La grand slamuri, desi aparent ai acces pe toate terenurile mici, in practica poti vedea meciul respectiv doar daca mai sunt locuri libere, iar de multe ori trebuie sa vii din timp daca vrei sa prinzi un meci important. Si sa nu-ti treaca prin cap sa iesi afara pentru o pauza, fiindca nu te vei mai putea intoarce. Imediat ce Richard a terminat meciul, am ocupat un loc strategic in micile tribune si am asteptat sa vad primul meu meci la Wimbledon: Irina Begu vs Lesia Tsurenko. Dupa cum stiti, a fost un meci foarte disputat, cu destule rasturnari de scor, iar cel mai important a fost ca Irina a reusit sa se califice mai departe, spre bucuria romanilor din tribune.

Aveam de gand sa raman pe acelasi teren pentru a-l vedea pe unul dintre componentii "adevaratului Big 4", dar se pare ca ori n-am fost eu atent, ori organizatorii au schimbat programul, fiindca in locul lui Fernando au aparut niste dublisti. Dupa ce am dat o mica tura de recunoastere, am ajuns pe terenul 12, unde am vazut ultimul set al intalnirii dintre Marcos Baghdatis, unul dintre favoritii mei, si Millman. A fost meciul cu cea mai animata atmosfera la care am luat parte, antrenati si de evolutia scorului, galeriile celor doi jucatori alternau scandarile zgomotoase. Marcos si-a definitivat revenira, intorcand meciul de la 0-2 la seturi si a incheiat meciul cu un sarut al gazonului.

M-am plimbat din nou printre arene, mi-am refacut rezerva de apa de la robinetele amplasate pe margine, am zabovit putin la meciul de dublu al Monicai Niculescu contra surorilor Pliskova si am incheiat ziua pe terenul 18, unde am urmarit victoria Victoriei contra lui Flipkens. De fapt, nu am intrat in arena, ci m-am cocotat pe deal si am urmarit meciul din picioare, pentru ca terenul 18 are un relief mai special care permite asta, fiind situat in imediata apropiere a lui Henman Hill, celebra colina unde oamenii se aseaza pe iarba si urmaresc meciurile de pe terenurile principale pe un ecran urias.

La finalul zilei, dupa ce ultimele meciuri se incheie, e nebunie pe aleile Wimbledonului. Miile de oameni isi croiesc drum spre iesire. Am reusit sa patrund putin si pe Central Court, dupa ce ultimul meci s-a incheiat. Mi s-a parut mai mic decat ma asteptam, e dispus pe un singur nivel, iar spectatorii sunt aproape de teren. Spre deosibire de Roland Garros, unde la finalul zilei se mai permitea accesul general la sfarsitul zilei, la ultimele game-uri din meci, la Wimbledon n-am intalnit aceasta bunavointa.

A doua zi a trebuit sa ma trezesc iar devreme ca sa ajung la coada. In ultimele nopti n-am avut timp sa dorm suficient si, ca mai mai mereu cand am fost la turnee, am fost obosit la meciuri si n-am putut sa ma concentrez foarte bine. Asta e o situatie pe care voi incerca sa o evit pe viitor. Vremea se anunta mai buna, nu mai e chiar caldura din ziua precedenta, chiar incepe o mica ploaie care intarzie putin meciurile. La coada ajung mai devreme, e mai putina lume, intru ceva mai devreme. Timpul trece mai repede fiindca dau de un american care imi povesteste despre pasiunea sa pentru Wimbledon. Venise ca intern inainte de Wimbledon 2012 iar apoi isi construise un teren cu iarba la ferma sa din Iowa. In timpul liber scria despre tenis pentru o publicatie din Minnesota, iar in bagaj avea cravata  pe care regele i-o daduse lui Jack Krammer, castigator la Wimbledon in 1947. I-o daduse fiul sau pentru a o readuce simbolic la Wimbledon, fiindca am inteles ca relatiile sale cu turneul nu fusesera cele mai bune mai tarziu.

Avream de gand sa vad meciul danezei sexy, dar se pare ca acelasi gand l-a mai avut inca un puhoi de oameni fiindca arena era plina si multi altii isi asteptau randul la coada. M-am mutat la meciul Camilei "Kamikaze" Giorgi contra Larei Arruabarrena. N-a fost o idee rea, stilul de joc al italiencei e spectaculos, e mai sexy decat daneza, iar Papa Sergio s-a dat in spectacol spre amuzamentul general al tribunei, cand nu mult a lipsit sa pice in cap pe teren dupa ce s-a intins dupa o minge trimisa de Lara.

Cand meciul s-a terminat, am plecat sa vad terenurile de antrenament, dar pe drum l-am spionat putin pe Hewitt la meciul de dublu, aflat la ultimul sau Wimbledon. Accesul la terenurile de antrenament e limitat. Sunt vreo doua la care ii poti urmari foarte bine pe jucatori, in spate mai sunt cateva in care ii vezi mai de departe printr-un gard de sarma, iar si mai in spate, bagate in vale, mai sunt alte terenuri pe care nu le vezi mai deloc. L-am urmarit putin pe Djoker, viitorul campion. Stan the Man era si el prezent in apropiere si parea sa dea un interviu.

Sperantele mele de a o vedea pe Simo la dublu au crescut semnificativ cand l-am vazut pe tatal ei urmarind meciul Ralucai Olaru. Raluca juca contra echipei formate din Bencic si Siniakova, o echipa foarte draguta. M-a amuzat modul in care Raluca asteapta la primire. Dupa ce pune in aplicare un tic marca Nadal, insa doar in partea superioara a corpului, isi aseaza racheta vertical in fata si incepe sa topaie :) Din cand in cand mai aruncam cate o privire si spre terenul vecin, unde Borna Coric se duela cu Andreas Seppi.

M-am mutat pe terenul 9 unde trebuia sa joace Simonica impreuna cu Ema Bogdan. Fiindca in meciul anterior a fost un abandon, a durat cam o jumatate de ora pana jucatoarele au venit pe teren. Intre timp, avand tricoul Halepenos, am fost racolat de un jurnalist care a vrut sa-mi faca o poza si de niste tineri care auzind pe unde mai fusesem se o vad pe Simo, au tinut sa-mi faca cinste cu o bere. Simo si Ema au pierdut meciul, dar asta era mai putin important. Simona era cu zambetul pe buze, dupa meci a stat sa dea autografe si sa faca poze cu fanii. Ca de obicei, eu iar n-am iesit bine in poza :)

Numai bine, meciul Monicai Niculescu a inceput mai tarziu decat era estimat si am putut sa-l vad integral. Desi in multe momente Monica parea obosita, a reusit sa o invinga pe Cepelova si sa se califice in turul 3. Spre finalul zilei am trecut putin pe la meciul de dublu al Irinei Begu, apoi am incheiat ziua cu setul decisiv al meciului epic de pe terenul 18 dintre Dolgopolov si Karlovic, pe care l-am vazut de sus, printre oamenii asezati pe 2-3 randuri, intr-o pozitie nu tocmai comoda. In apropiere, pe Henman Hill, m-a intrigat putin bucuria exploziva a oamenilor in momentul in care Dustin Brown l-a eliminat pe Nadal. De ce te-ai bucura atat de tare cand un mare campion, aflat in cea mai slaba perioada a carierei, e eliminat? Ceva timp mai tarziu, in timp ce mergeam pe aleea de langa arena Centrala, ma vad incercuit de o noua explozie de urale: Brown trecea pe podul suspendat de deasupra.

Inainte de a pleca m-am urcat in spatele dealului Henman si i-am scris un mesaj. Lui, Wimbledonului. Iar daca pe mine nu ma poti ajuta, draga Wimbledon, macar ajut-o pe ea, sa te castige intr-o buna zi. Iti promit ca-ti va placea sa ai o campioana atat de draguta.




























vineri, 24 aprilie 2015

Iordania: Petra - minunea din piatra

E deja dimineata tarziu cand microbuzul, la fel de gol ca in ziua precedenta, ne lasa in fata hotelului din Wadi Musa. Nu pierdem mult timp si coboram cei 2-3 kilometri pana la intrarea in Petra. In ultimii ani biletul s-a scumpit foarte mult, fiind acum una dintre cele mai scumpe atractii turistice din lume: 50JD pentru o zi, 55JD pentru doua zile sau 60JD pentru trei zile. Cum noi aveam sa plecam spre Amman a doua zi spre seara, alegem varianta de doua zile si intram in cetatea de piatra.

Prima parte, pana la intrarea in canion, e un drum pietruit unde te intampina diversi proprietari de cai si magari care vor sa transporte vizitatorii cu animalele lor. Mai tarziu apar si proprietarii de camile. Desi teoretic  transportul ar fi inclus in pretul biletului, nu veti scapa nicidecum fara sa platiti, iar pretul cerut nu e tocmai mic. Nici nu prea are rost pentru ca e mult mai simplu sa admirati cei doi kilometri pana la Tezaur pe jos. Canionul e ingust, iar peretii de stanca inalti lasa sa se vada foarte putin din cer. Din cand in cand trebuie sa ne ferim de trasurile si de magarii care transporta turistii.


Apoi, la un moment dat, apare el, Tezaurul. Celebra imagine a Petrei, mormantul urias al regilor nabateeni sculptat in piatra. E o singura bucata, niciun pilon sau ornament n-a fost taiat separat si apoi plasat acolo. In interior nu se poate intra, mormintele oricum au fost jefuite cu mult timp in urma.

In afara de tezaur, Petra mai are doua locuri importante: The Monastery si The High Place of Sacrifice. Drumul pana la acestea e deosebit, din loc in loc sunt presarate morminte mai mici sau mai mari, roci de diferite forme si culori, ruine romane si carari cu multe trepte si privelisti pe masura.
Pentru prima zi ne propunem sa mai vizitam Manastirea, cu o arhitectura asemanatoare cu Tezaurul. Drumul pana acolo are cativa kilometri buni, iar diferenta de divel e apreciabila. Ne uitam cu mila la magarusii care urca treptele abrupte cu turisti pe spatele lor. Din loc in loc sunt tarabe cu produse traditionale ce au preturi care se negociaza cum poate fiecare mai bine.




Ajungem dupa ceva timp la Manastire. V-am zis ca seamana cu Tezaurul, poate e chiar mai mare, dar totusi nu are acea pozitionare intre stanci. Insa are avantajul ca poate fi privita de pe un deal pe care ne cocotam si asteptam sa admiram apusul.



Drumul pana la Manastire e lung, iar de aici si pana la iesirea din Petra se fac doua-trei ore. Turistii, oricum putini, nu prea mai ramasesera niciunul in sit, aveam Petra doar pentru noi. Din loc in loc, beduinii faceau focuri de-a lungul drumului. Asta era casa lor, dormeau sub cerul liber la protectia stancilor care pastrau caldura pe timpul noptii. Cand ajungem la Tezaur e deja  bezna totala. Ne asezam pe bancile din fata lui si stam sa il contemplam cufundat in intuneric, forma zarindu-ise foarte palid cu ajutorul luminii unui foc pe care il facusera cativa beduini. Desi dormeau tot fara vreun acoperis deasupra capului ei erau un fel de locatari ai celui mai ales cartier, stand chiar in buricul cetatii de piatra. Ne vad si ne invita la un ceai langa foc, unde schimbam impresii pret de cateva minute. Strabatem apoi canionul intunecat, ajutati din cand in cand de lumina telefonului. O noua experienta magica dupa seara precedenta petrecuta in desertul Wadi Rum.

Seara mancam la un local ce pare mai prapadit dar dam pe o mancare cu humus si un suc 12 JD. Banuiesc ca trebuie sa scoata si ei banii cumva in zilele astea mai neaglomerate. Ziua urmatoare ne intoarcem in cetate, si mergem la High Place of Sacrifice. Sunt doua cai de acces, asa ca alegem sa ne ducem pe cea mai scurta si sa ne intoarcem pe cea mai lunga. In total, drumul e ceva mai scurt decat cel facut ziua trecuta, dar e si aici vorba de o distanta apreciabila, cu o mare diferenta de nivel. Locul nu are vreun monument special, dar e situat la inaltime si se poate admira Petra de sus.


 Drumul de intoarcere e aproape pustiu, in decurs de aproape o ora intalnim doar doi turisti. De-a lungul lui sunt multe morminte de piatra, iar din cand in cand sunt postati copii si femei care vand pietre, monede si alte vechituri, desi nu prea inteleg cui.



Am iesit la ruinele romane unde camilele si peisajul din jur iti dadeau impresia ca esti in jocul Age of Empires.

Ajungem si la niste morminte mari, aflate pe stanga cum ne ducem spre Tezaur, de unde avem o priveliste foarte frumoasa. Pe drum ne intalnim cu doamna si copilul din Cluj pe care ii cunoscusem in desert, iar nu mult mai tarziu dam si de neamtul nostru. Mai sa zici ca sunt atat de putini turisti in perioada asta in Iordania ca incepi sa ii cunosti :D  

La 4 dupa-amiaza luam autobuzul oficial, 9.5 JD, pana in Amman. Pentru a ajunge la aeroport ne ducem o parte din drum pe jos, apoi cu taxiul. Excursia se termina asa cum incepuse, cu verificarea scorului la meciul Simonei, de data asta in optimile de finala contra lui Jankovic. Cu ocazia asta am aflat ca se prinde semnal la telefon cu ceva timp inainte de aterizare, cat avionul e inca in aer :D Pana sa trecem de securitate, excursia in aceasta tara minunata se incheie cu un scor pe masura: 6-0 in decisiv.