Truly Asia (2) - Putrajaya, noua capitala a Malaeziei

       23 Februarie 2013. Ziua marii plecari incepe devreme. La 15:35 am avionul, la 10:10 trenul spre Bucuresti, dar inainte de toate, la 9:00 am examen. Ultimul meu examen ca student inaintea disertatiei din vara. In noiembrie, cand am cumparat biletele de avion, nu m-am mi gandit sa verific cand se termina sesiunea. Credeam ca va fi la fel ca in toti ceilalti 5 ani, dar se pare ca de anul asta cineva a pus de o reforma si pentru ca atunci cand se proclama reforma trebuie sa se schimbe ceva, s-a ales schimbarea structurii anului. Asa ca la ora 9:00 ma infiintez la universitate, cu rucsacul in masina, hotarat sa o sterg pe la 9:40. Inceputul nu e tocmai stralucit, profesoara vine la si 15, la si 20 aveam subiectele. Lungesc gatul la grile, povestesc ceva la celelalte subiecte, dau foaia si fug spre gara.

           La ora zece fara cateva minute sunt pe peronul garii, cu rucsacul in spate si cu 700 USD in buzunar care trebuie sa-mi ajunga pentru cazare, mancare, intrari, tururi, transport intern  in urmatoarele doua saptamani. Sunt imbracat intr-un tricou si o geaca subtire de primavara, care nu sunt prea potrivite pentru temperatura putin peste 0 grade, dar mai bine o jumatate de ora de tremurat decat haine carate inutil intr-un rucsac aproape plin.

        Dupa obisnuita intarziere de 20 de minute a trenului, iau expresul 780 pana la aeroport. Aici se pregatesc de plecare delegatiile de pusti care participasera la olimpiada tineretului european de la Brasov. Am check-in online facut, n-am bagaj de cala, dar ma duc totusi sa intreb la ghiseul Qatar, daca mai am nevoie de ceva (in Marrakech ne-au trimis la ghiseu ca sa ne mai puna nu stiu ce stampila).   Dupa ce pana acum mi-am cumparat bilete de avion doar la companii low-cost, e trimpul sa incerc cea mai buna companie din lume a ultimilor doi ani.  Probabil nu arat a clientul standard Qatar, caci fata de la ghiseu ma intreaba la ce companie am bilet.  Imi verifica zborul, zice ca totul e ok si dupa ce trec de securitate urc ca de obicei la etaj de unde vanez aterizarea avionului. 

          Zborul pana la Doha dureaza patru ore si ceva, am escala doua ore si un pic, apoi inca sapte ore pana in Kuala Lumpur. Aleg ca intotdeauna sa stau la geam. Partea cea mai interesanta a zborului spre Doha este tranzitarea spatiului aerian al Irakului. Monitorul de pe spatele scaunului din fata imi arata pozitia avionului in timp real si vad ca desi trecem destul de aproape de Baghdad, sunt pozitionat pe partea cealalta a avionului.

         Vad insa fulgerele ce isi fac de cap deasupra muntilor dinspre granita cu Iranul, precum si zgarie norii din Doha la aterizare. Ce mi se pare ciudat e ca sunt zone mari ale orasului aflate in bezna totala, strabatute de o sosea perfect luminata, nu stiu daca e vorba doar de o pana de curent sau asa e mereu. Suntem urcati in autobuze care opresc prima data la o poarta unde coboara cei a caror destinatie finala este Doha, putina lume coboara, apoi opresc la poarta de tranzit unde trebuie sa trecem printr-un control de securitate. Desi e lume multa, controlul merge foarte repede. Cred ca nu a durat mai mult de 30 de minute din momentul aterizarii pana ce ajung la poarta de imbarcare spre zborul de Kuala Lumpur. De mentionat ca in aeroport exista Wi-Fi gratuit. Avionul spre Malaezia este un A330, configurat 2-4-2. E pentru prima data cand zbor cu un avion mare. Reusesc cu greu sa fur cateva minute de somn.

          In jurul orei doua incepem coborarea spre aeroportul KLIA peste plantatii nesfarsite de palmieri. La coborarea din avion ma izbeste caldura plina de umezeala specifica zonelor ecuatoriale. Auzisem multa lume plangandu-se de aceasta umiditate ridicata, cu tricouri ce odata udate nu se mai usuca, dar credeam ca se exagereaza putin. Ei bine, nu! E exact ca in serele cu plante tropicale  din gradinile botanice.  Iau un trenulet care trece pe sub pista si ajung la oficiile de imigrare. Spre deosebire de vecinii thailandezi, malaezienii sunt mai prietenosi cu cu romanii si nu ne cer viza. Mi se iau amprentele pe un suport digital, apoi nenea de la ghiseu imi tranteste o stampila in pasaport si asta-i tot. Ma uit la panoul cu "Welcome in Malaysia!" si nu imi vine sa cred, pare ireal. In sfarsit am ajuns in Malaezia!

          Mai am la dispozitie cam 6-7 ore din prima zi dintre cele 13 pe care o sa le petrec in Asia. Schimb niste bani in aeroport, dar nu prea multi fiindca cursul e prost. Moneda Malaeziei este ringgit-ul(RM). 1RM = 1.1 RON sau 4RM = 1 EUR. Pentru a strabate cei 57 de kilometri pana in Kuala Lumpur sunt trei variante principale: autobuz(10-13 RM), KLIA Express(tren de viteza, direct, 35RM) sau KLIA Transit(are opriri pe parcurs, 35RM). De stiut ca la KLIA Transit, daca iei bilet pe bucati, KLIA-Putrajaya si Putrajaya-KL, pretul total e vreo 15RM. Eu iau bilet pana la Putrajaya pentru ca vreau sa-i fac o scurta vizita noii capitale malaeziene. Nu inainte insa de a pierde cateva zeci de minute bune incercand sa captez Wi-Fi-ul aeroportului. Cosmote-ul meu pe cartela nu vrea sub niciun chip sa se conecteze la vreo retea locala asa ca singurul mijloc de comunicare cu Romania ramane internetul.

         Iau trenul de la nivelul inferior al aeroportului si ma uit cu multa curiozitate pe marginea drumului: pentru prima data sunt inconjurat de vegetatie ecuatoriala, care acum mi se pare foarte exotica. La fel de exotic e si numele urmatoarei statii, anuntat la difuzuare: Putrajaya Cyberjaya.  Cobor in gara mica si cocheta si ma uit dupa semnele ce ma indruma spre statia de autobuz. Centrul orasului e la vreo 3-4 kilometri distanta si chiar daca in alte conditii mi-ar fi parut putin, timpul limitat si oboseala noptii nedormite ma determina sa aleg ca doar intoarcerea sa o fac pe jos. Pretul biletului: 50 sen, adica vreo 55 de bani. Eu dau dublu pentru ca nu am schimbat si rest nu se da. Cand urci in autobuz, fie validezi cu un card magnetic, fie bagi bani intr-o cutie care numara singura daca ai bagat corect si iti tipareste biletul. Dupa ce ca merge pe partea gresita a drumului, ca doar au trecut britanicii pe aici, autobuzul imi da impresia ca merge oarecum in zig-zag, nu rateaza nicio straduta. La un moment dat o ia pe o strada care se infunda, cu statia de autobuz in punctul terminus, ca sa aiba de unde se intoarce. Cum ma benoclam eu asa pe geam incercand sa-mi dau seama cand trebuie sa cobor, vad ca se pravalesc peste oras niste nori care numai prietenosi nu par. In scurt timp incepe sa toarne cu un debit ce rar l-am mai vazut. Multe masini se opresc pe marginea drumului, insa viteazul nostru dom' sofer se avanta cu grija inainte. Imi dau seama repede ca o umbrela pe vremea asta te ajuta cam asa: te uzi pana la piele in cinci seunde in loc de doua. Acum ca tot nu stiam eu unde sa cobor, problema se simplifica: cobor cand se opreste ploaia... adica cam peste 25 de minute.. la periferia orasului. Care periferie e probabil cea mai moderna si frumoasa pe care am vazut-o pana acum. Arata cam asa: 

               Putrajaya este noua capitala administrativa a Malaeziei si un "Intelligent Garden City", asa cum spune Wikitravel. Constructia sa a inceput in 1995 si in zece ani cel mai mare proiect al Malaeziei era in mare parte gata. Vazand oamenii ca economia tarii "duduie", s-au gandit ca nu le-ar sta rau sa isi mute capitala din mult prea aglomerata Kuala Lumpur. Au mers ei vreo 25 de kilometri pana au dat de un loc care le-a placut si au zis: aici va fi viitoarea capitala. Au creat un lac artificial in jurul caruia avea sa graviteze orasul, au construit peste el o duzina de poduri, iar pe mal cele mai importante palate ale guvernului. Centrul este strabatut de un bulevard larg si lung de cativa kilometri pe marginea caruia sunt construite palate administrative, fiecare intr-un stil cat mai diferit si mai futurist. Printre ele au fost presarate niste moschei uriase. Mai la periferie sunt palcuri de cartiere rezidentiale formate blocuri inalte realizate intr-un stil arhitectural de mult bun gust. Peste toate astea sunt presarate multe spatii verzi ce reprezinta cam 40% din suprafata orasului. Langa Putrajaya a mai fost construit un alt oras, Cyberjaya, pe post de parc IT, un fel de Silicon Valley al Malaeziei.

              Prin construirea orasului intr-un timp atat de scurt a aparut o problema: este sub-populat. Desi a fost proiectat pentru o populatie de peste 300.000 de oameni, in acest moment e locuit de putin peste 60.000. Acest lucru il observ si eu, cu multa uimire. Asadar, dupa ce ploaia se opreste si autobuzul pare ca a cam ajuns la capat de linie, il intreb pe sofer de unde iau altul inapoi, ca pe partea cealalta nu vad nicio statie. Imi spune ca e cateva sute de metri mai in fata si ma duce pana in dreptul ei. Dupa vreo 15 minute de plimbat prin cartierele rezidentiale cu celalalt autobuz, ajung in centru. O fi avut si ploaie o contributie, dar orasul pare complet pustiu, pare doar al meu. Imi face tara asta un oras cadou in semn de bun venit si eu nu stiu? Pret de vreo 15 minute sunt singurul pieton de pe strada. trec podul si pozez minunea asta de moschee:

            Nu-mi scapa nici palatul primului ministru:

            Abia in apropierea moscheii Putra, de un roz impresionant, gasesc cativa oameni iesiti la plimbare pe care ii rog sa-mi faca niste poze. Dupa ce vizitez si interiorul, cu nimic mai prejos decat exteriorul, pornesc pe bulevardul principal. Sunt impresionat de largimea sa, de modernitatea sa si a cladirilor care il flancheaza dar si la fel de uimit sunt ca pe toata lungimea sa de vreo trei kilometri sunt singurul om de pe strada! Cu alte cuvinte avem asa: sunt in capitala unei tari  de 30 de milioane de locuitori, pe bulevardul ei principal, pe Champs-Élysées-ul ei cum ar spune francezul, care pe mijloc are o alee pietonala lata de vreo 10 metri, si cat vad cu ochii, de la un capat la altul, nu mai e nimeni. Incredibila senzatie, sa ai o capitala numai pentru tine. Si nu orice capitala, ci un oras al viitorului. 

           Ma uit in fata, nimeni:

          Ma uit si in spate, tot nimeni:

           Dupa ce parcurg bulevardul intorcand capul cand in stanga, cand in dreapta, ajung la o alta moschee impresionanta, Moscheea de Fier. Are si un nume mai complicat, dar daca nu esti bastinas, greu de crezut ca poti tine minte Tuanku Mizan Zainal Abidin Mosque. Cu o capacitate de 20.000 de oameni, este de departe cea mai SF moschee pe care am vazut-o. O adevarata opera a secolului 21. Marginile laterale sunt incadrate de niste bazine de apa, iar peretii sunt inexistenti pe alocuri.

             Pe la 7 seara deja incepe sa se lase intunericul si eu o iau usor catre gara, desi mai erau destule locuri interesante de vazut in capitala SF a Malaeziei. Imi pare rau ca nu pot sa ajung si la Gradina Botanica, despre care am auzit ca e spectaculoasa, dar timpul nu imi permite. Poate altadata.