Turist in Budapeşt (II)

          In cea de-a treia zi in Budapesta plecam spre cetatea Budei. Drumul pana acolo e putin mai intortocheat, unele tramvaie nu circula din cauza lucrarilor la strazi asa ca folosim o combinatie din planul B. Credeam ca funicularul ce te urca la cetate e inclus in abonamentul folosit pentru transportul in comun, asa cum e in alte orase, dar aici se plateste separat. Facem economie de 800 de forinti si o luam pe jos, oricum e mai putin de urcat decat a fost la Citadela. Sus pe deal, cetatea Budei ofera o alta priveliste frumoasa asupra malurilor Dunarii, inauntru este un muzeu, dar noi il dam ocol pe dinafara. Locul e plin de turisti, s-au improvizat locuri de tras cu arcul si diverse magazine. O luam pe jos spre biserica Matyas pe care o gasim in renovare si spre deosebire de alte biserici din oras unde intrarea este gratuita, aici se platesc 750 de forinti. Dar biserica e splendida si pe dinafara, mai ales fara schele si cozile de oameni.

            Bastionul pescarilor este situat exact langa biserica, scopul cu care a fost construit a fost sa ofere vizitatorilor un loc de admirat orasul. E ca un mic castel, numai bun sa te pozezi cu el.

           Urmatoarea tinta: Labirintul Budei. Mergem cateva sute de metri pe Uri Utca pana la cladirea cu numarul 9. Nu prea arata ca o intrare la un obiectiv turistic important, dar afisul de pe perete indica faptul ca suntem in locul potrivit. Se coboara cateva scari pana la ghiseul de bilete de unde primim o harta a grotelor dupa care ne avantam in semiintuneric. Clar, labirintul nu e o pestera standard care a ramas asa cum a facut-o natura. Au fost introduse diverse statui, fantani, probabil s-a umblat si la forma grotei. Desi se cheama ca e un labirint, nu ai cum sa te ratacesti, in mare parte e o singura directie de mers iar dupa cateva zeci de minute ajungi de unde ai plecat. Pe lateral sunt din loc in loc diverse incaperi cu fantani ce scot sunete, statui ciudate sau robinete prin care curge vin. Nu va grabiti sa beti, pe o tablita zice ca nu e bun de baut. 
           La presiunile lui Mihai ne infiintam la ora 16 in Piata Eroilor de unde ne urcam in autobuzul gratuit ce merge la Aqua World. Aici sunt diverse bazine acoperite, cu apa la diferite temperaturi, dar in principiu calda, cu tobogane mai mici sau mai mari, dar majoritatea foarte lungi, conform unor surse, cele mai lungi din Europa. Ma descurc oarecum la inotat, asa usor-usor pot sa inot si cativa kilometri, dar nu-mi place deloc sa ma scufund. Ori, la tobogane te cam scufunzi la cadere, plus ca nu m-am dat niciodata nici macar pe unul mai micut, dar sa urc 5 etaje pe scari si sa-mi dau drumul de acolo printr-un tunel... se mai adauga si tremutatul (teoretic de frig) dupa ce am iesit din bazinul cald si stau la coada de unde vad casele din jur de parca sunt in turlele Sagradei Familia. Pana la urma a fost interesant, m-am mai dus inca odata, dar gata, ajunge. Ultimul autobuz pleaca la 20, asa ca ne cam grabim sa-l prindem, desi tovarasii se miscau cam incet, nu prea se gandeau ei ca daca intarziem fie dormim pe camp, fie facem rost de 100 de euro, nu se stie de unde, ca sa ajungem inapoi in oras. Apoi pantalonii putin uzi sunt motivul de nezdruncinat ca sa dea fuga in camera de hotel de la ora asta. Repede mai oboseste una lume...

              In ultima zi plina trebuia sa mergem la Esztergom dar observ ca sunt singurul care vrea asta, iar cum nici bani suficienti nu mai aveam, propunerea cade. Dimineata vizitam biserica Sfantul Stefan, cea mai mare din oras, o catedrala in toata puterea cuvantului. Aici e depusa mana Sfantului Stefan, pusa sa cerseasca bani de la turisti. Trebuie sa introduci 200 de forinti ca sa se lumineze chestia aia in care e pusa.

             Pe la pranz pornim cu autobuzul 291 spre telescaunul care te urca pe cel mai inalt deal al Budapestei, desi e cam in afara orasului, printr-o zona impadurita. 750 de forinti un drum, 1300 dus-intors, se alege prima varianta cu propunerea de coborare pe jos. Se urca destul de mult pe deasupra unui drum marginit de paduri, apoi se mai merge putin pe jos pana la un turn unde spre surprinderea noastra intrarea e gratuita. Probabil peste ceva timp n-o sa mai fie. Privelistea e frumoasa, paduri, dealuri, campii, si la o distanta apreciabila, surpriza, Budapesta.  Din pacate la intoarcere Mita nu poate sa coboare pe sub telescaun, asa ca alege un drum random prin padure. Random, random, dar in directia opusa. Pana la urma drumul lui da intr-o statie de autobuz si intalnirea cu ursul nu mai are loc. Facem urmatorul stop in piata centrala, la parter fructe si legume, la etaj tot felul de suveniruri si chiar tarabe cu mancare preparata. Aici e locul de cumparat suveniruri. Gasesti orice, preturile sunt mai mici si sunt negociabile.

         La un moment dat credeam ca o sa plec din Budapesta fara sa trec pe Vaci Utca, dar pana la urma am mers si pe cea mai turistica strada a orasului, cu o infinitate de terase, magazine turistice si alte chestii facute 100% pentru turisti. Se pare ca fiecare oras important trebuie sa aiba o strada de-asta. O altfel de strada este Bulevardul Andrassy, inclus in patrimoniul UNESCO pentru cladirile sale. In subteran este metroul galben, cea mai veche linie subterana din Europa continentala si inca isi pastreaza culoarea de epoca. Spre deosebire ce celelalte linii este foarte putin adanc, trenurile si statiile sunt mai mici si decorate specific timpurilor trecute. Am mers de multe ori cu metroul galben asa ca acum alegem autobuzul ca sa vedem de ce UNESCO s-a extins peste Bulevardul Andrassy, apoi, spre disperarea celor 2xMihai, ne intoarcem o bucata de drum pe jos. Intunericul ne gaseste din nou la Bastionul Pescarilor unde doua modele si cativa fotografi japonezi tocmai trageau niste cadre pentru o reclama. 

           Din pacate vine si ziua plecarii, mai avem timp de o ultima plimbare, la Muzeul Holocaustului. Nu este foarte mare, dar poti petrece ore in sir citind, ascultand sau vizionad ororile nazistilor. Turul se termina intr-o mica sinagoga, foarte diferita de Marea Sinagoga vizitata cu trei zile in urma. Aici se termina vizita in capitala maghiara, un oras frumos, un oras al podurilor, al bicicletelor, al parcurilor, al apei, al aglomeratiei, al tramvaielor, al bisericilor, al grotelor, al cazarilor ieftine. Un oras al Dunarii.

                La ora 13:13 ne incepem drumul spre casa, un drum mai lung decat ne asteptam. Trenul de la Arad la Craiova se intampla sa fie trenul ce merge la Mangalia. La scurt timp dupa plecare oprim in mijlocul campului si asteptam sa treaca o furtuna care ne trimite niste traznete horror in apropierea trenului. Plecam, dar dupa 15 minute oprim iar ca sa luam pasagerii unui personal stricat care asteptau de 5 ore in camp. Din momentul asta si pana la Craiova trenul circula arhiplin, in fiecare gara se reped cateva zeci bune de pasageri. Se mai adauga o intarziere de 90 de minute. Dar era chiar pacat sa fie o calatorie monotona.