joi, 1 decembrie 2011
Valea Rinului
Eu nu stiu ce poate sa fie / Ca-mi suna mereu in urechi,
Cu vesnica-i melancolie/ Un basm din zilele vechi.
Se-ntuneca fara de veste, / Lin apele Rinului curg,
Si cresc ale muntilor creste/ Mare stralucind in amurg.
Pe stanca un chip de femeie/ Se-arata din negura bland,
Bratara-i de aur scanteie, / Ea-si piaptana parul cantand.
Un cantec de vraja al ei/ Te farmeca si te-nspaimanta
Cantarea frumoasei femei! / Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mica ii dus, / Nici valuri, nici stanca nu vede,
El cauta numai in sus. /Valtoarea-l izbeste de coasta
Stancoasa si moare-necat; / Loreley a facut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.
E povestea lui Loreley si a celor care traversau cea mai ingusta zona de pe cursul mijlociu al Rinului. Si in acelasi timp cea mai periculoasa. Vrajiti de cantecul tinerei Loreley, pescarii isi indreptau privirea spre stanca inalta de pe malul raului, cautand sa vada cine canta asa frumos. Nu mai erau atenti la drumul presarat cu stanci si sfarsau inevitabil, lovindu-se de acestea.
La 8:08 trenul pleaca din gara Rodgau-Jügesheim. E 8:00. Suntem la sediul firmei, adica la 2,2 km de gara. Avem biciclete. Ne imaginam ca luam parte la Turul Frantei si suntem pe punctul sa-l batem pe Contador. Cand atingem linia de finish, adica parcarea de biciclete, Contador tocmai ajungea in statie. Adica trenul. Sustinem si proba de 100 de metri scari si reusim sa-l prindem chiar inainte sa-si inchida usile. Nu avea cum sa ne scape. Stie de saptamana trecuta, ca si atunci l-am prins la fel.
Ne ia 20 de minute sa ne reglam respiratia si dupa inca 13 suntem in Frankfurt. Aici schimbam cu trenul de Koblentz, tren care trece si prin Rüdesheim am Rhein, un orasel ce atrage cei mai multi turisti pe o raza de multi kilometri. Nu e greu de observat asta pentru ca trenul e plin. La modul ca nu prea mai e loc sa stai nici in picioare. Aparent, sambata toata Germania se pune in miscare, au gena de calatori. Rüdesheim e pozitionat in partea sudica a Vaii Rinului si e inconjurat peste tot de vita-de-vie.
Inainte de a porni pe stradutele orasului, ma duc la ghiseul de pe malul raului ca sa cumpar bilete de vapor pana la St. Goar. Costa 7.5 euro pentru studenti, cam dublu altfel. Pentru dus-intors se mai adauga cam 2 euro in plus. Planul e sa luam vaporul din Assmanhausen, pana la care o sa ajungem cu telecabina si telescaunul.
Rudesheim e mare cat un sat mic. Noi in doua ore i-am dat ocol de patru ori cu tot cu opririle prin magazinele de suveniruri, magazine care aveau preturi mai mici decat cu ce eram obisnuiti. Punctul central al localitatii e strada Drosselgasse, o strada ingusta, scurta si plina de carciumi. Nu stam sa verificam, dar probabil preturile nu sunt mici. Unele au si muzica live. Pe trivadvisor am gasit ca atractie numarul 1 muzeul aparatelor de cantat. Il gasim din intamplare, nu ca ar fi greu de gasit ceva la zece strazi si cinci ulite cat are oraselul, platim biletul la jumatate invocand calitatea de student, 3 euro. Urmatorul tur este in germana, dar primim niste foi in engleza in care sunt descrise toate instrumentele. Dupa cele 45 de minute ale turului nu regretam deloc vizita, muzeul este interesant, nu am mai vazut asa ceva pana acum. Ghidul ne lasa sa ascultam cate o reprezentatie a fiecarei masinarii. Acum un secol oamenii isi puteau imagina un pian care sa cante dupa o bucata de hartie capsata, dar ca vioarele sa faca acelasi lucru, asta era peste puterea lor de intelegere.
Cu un bilet de 7 euro avem asigurate urcarea cu telecabina pe dealul de deasupra orasului, cat si coborarea cu telescaunul in Assmanhausen, situat tot pe malul Rinului, ceva mai la nord. Urcarea e spectaculoasa, cat vezi cu ochii sunt numai vii decorate in culorile toamnei. Nici privelistea din varful dealului asupra vaii Rinului nu e de lepadat. Aici e si o statuie uriasa, dar pe care am prins-o acoperita de schele. Dupa ce ne odihnim pe o banca si luam pranzul, mergem cam o jumatate de ora prin padure pana ajungem la telescaunul care ne coboara langa rau.
Ajungem la timp sa prindem vaporul, dar pana sa ne dumirim noi ca e vaporul nostru deja... pleaca. Adica ramanem cu biletul in mana si ne uitam la vaporul care coboara pe Rin. Asta e...ce sa mai facem. Ne urcam in tren si ajungem in St. Goarhausen inaintea vaporului si planuim sa-l luam pe ruta inversa. Numai ca asta inseamna ca orasul Koblentz va ramane pentru noi „orasul pentru care n-am mai avut timp”. Asta pentru ca mai planuisem odata sa-l vizitem cand am fost pe valea raului Mosel, dar n-am mai avut timp nici atunci.
Pe drumul de intors vaporul face doua ore si jumatate. Ciudat e ca in St. Goarhausen nu exista casa de bilete si zice ca acestea se achizitioneaza de la bord, insa acolo nu a intrebat nimeni de nimic. Rezist eroic o ora si ceva pe puntea descoperita din fata. Din cand in cand se aude la difuzor o voce care anunta in patru limbi o scurta descriere a castelelor pe langa care trecem. Frigul nu ma lasa sa stau afara pana la sfarsitul calatoriei si ma vad nevoit sa ma alatur lui Misu in cabina acoperita. Coboram tot in Assmanhausen de unde luam trenul inapoi in Rodgau.
Per total Valea Rinului mi s-a parut o zona frumoasa, dar nu extraordinara. Din punctul de vedere al naturii, Dunarea noastra la Cazane serpuieste prin peisaje mult mai frumoase. Castelele sunt cele care dau valoare zonei, din pacate nu am reusit sa vizitez niciunul.
duminică, 30 octombrie 2011
duminică, 9 octombrie 2011
Gigantul aerului
Ieri am ajuns din nou la aeroportul din Frankfurt pentru a fotografia avioane. De data asta am urmat procedura completa. Ajuns cu trenul in subteranul terminalului 1, am luat sky line-ul pana la terminalul 2 unde exista o platforma speciala de observatie. Accesul ne este gratuit, costa 5 euro sau 3 euro in varianta redusa, iar biletul este valabil intreaga zi. Am trecut prin detectorul de metale si am intrat pe platforma unde picaturile mici de ploaie nu faceau lumea sa se inghesuie. Am stat aici cam 2 ore si jumatate timp in care am fotografiat sute de avioane apartinand a zeci de companii, aterizand, decoland sau facand taxi. Pentru ca incarcarea pozelor dureaza foarte mult, pun deocamdata doar cu gigantul aerului, Airbus 380.
Cateva detalii tehnice:
- Locuri: 853(o clasa), 644(doua clase), 525(trei clase)
- Lungime/Anvergura aripilor: 72m/79m
- Viteza maxima in cursele comercoale: Mach 0.89 (945 km/h)
- Raza de actiune: 15400 km
- Capacitate combustibil: 323 tone
- Inaltimea la care zboara: 13000m
- Cost de productie: 260 mil. euro
- Operatori (in uz/comandate): Emirates(15/90), Singapore Airlines(14/5), Qantas(10/10), Air France(6/6), Lufthansa(8/7), Korean Air(4/6). Alte 10 companii au facut comenzi, dar deocamdata nu au niciun avion in uz. In total sunt 57 de avioane in uz si inca 236 de comenzi.
sâmbătă, 17 septembrie 2011
Cursa de 100 de kilometri
Cursa de 100 de kilometri cu bicicleta fusese programata initial in urma cu doua saptamani, dar atunci vremea nu a tinut cu noi si chiar daca "Cursa de 100 de kilometri prin vant si ploaie" nu suna chiar foarte rau, ne-am gandit ca ar putea avea urmari nedorite pe parcursul zilelor urmatoare. Dar sambata asta, data stelara 10 septembrie 2011, vorba lui Imperator, se anunta a fi una dintre cele mai prielnice zile pe o raza de cateva saptamani.
Plecam cam tarziu, pe la 9 si un pic. Ruta stabilita de acasa este Rodgau - Rodermark - Messel - Darmstadt - Eberstadt - Frankenstein Castle - Darmstadt - Erzhausen - Schloss Wolfsgarten - Frankfurt Airport - Dreieich - Dietzenbach - Rodgau. Dar ca de obicei, socoteala de pe Google Earth nu se potriveste cu pistele de biciclisti. Se spune ca pe aici poti ajunge intre oricare doua localitati cu bicicleta. Tot ce se poate, pentru ca nu se mentioneaza ca se poate ajunge pe ruta cea mai scurta. Este cazul legaturii intre Urberach si Messel. Cam prin dreptul garii din Urberach dam de un indicator pe care scrie Darmstadt, 24km. E mult, in linie dreapta ar fi doar 15, dar ne gandim ca asta e, n-au facut pista de biciclete pe ruta cea mai scurta. Mergem 300 de metri si dam de un alt indicator: Darmstadt 24km ... in directia din care venim. Ne intoarcem inapoi, poate am ratat noi vreo intersectie... dar nimic! indicatoarele te trimit de la unul la altul. Decidem sa o luam pe drumul care ar fi teoretic cel mai scurt, care trece prin Messel. Mergem bine vreo 2 km pana drumul intra intr-o padure si se ingusteaza atat de mult incat daca am merge pe marginea lui masinile ce vin din spate cu 90km/h nu ar putea sa ne depasasca fara sa intre pe contrasens. Asa ca ne intoarcem inapoi la indicator. Dupa ce mai facem inca de doua ori traseul indicator1-indicator2 si retur si dupa ce intrebam ceva lume care nu prea are habar incotro ar trebui s-o apucam spre Darmstat, hotaram sa-l lasam in pacea lui pe indicator2 si sa-l ascultam pe indicator1. Se dovedeste o alegere buna pentru ca mai departe mai vedem ceva indicatoare de Darmstad care arata ca directia e buna, dar asta pana la un punct pentru ca mai departe nu mai apar, sunt indicate doar localitati apropiate. Ne uitam pe harta cam care ar fi cele spre care ar trebui s-o apucam. Avem intarziere dar mergem spre directia buna. Asta pana intram pe hipodrom. Adica noi vedem un semn pe care scrie un cuvant german cu R si doua sageti, una in stanga si alta in dreapta, dar ne gandim ca inseamna ca ambele directii sunt bune. De fapt inseamna ca ne invartim in cerc si cand ne intalnim cu doua fete calare ne dam seama ca suntem pe un mic hipodrom. Misu porneste GPS-ul, e bine, soseaua de Darmstadt e la 200 metri de noi... adica in directia in care drumul se infunda si continua cu maracini si garduri. Nu merge pe acolo, ne intoarcem spre mijlocul pistei de cai cand in sfarsit gasim un drum care sa ne scoata de acolo. Urmeaza 12 kilometri usori pe marginea soselei pana in Darmstadt, cu o singura mica bucata mai grea in care doua indicatoare joaca iar ping-pong cu noi.
Ajungem in Darmstadt la ora 1, cu aproape doua ore mai tarziu decat estimasem. E un oras studentesc, cu cladiri interesante, o combinatie de stiluri. Se remarca palatul din centru, pe sub cate trecem cu bicicleta, pietele animate si strazile usor in panta. Din pacate intarzierea ne face sa nu stam prea mult aici.
Pornim spre Castelul Frankenstein. Pe harta, 8 km, in maxim o ora suntem acolo. In realitate, 10 km + 3 km de impins bicicleta la deal pe poteci de padure care urca la castel, in doua ore si jumatate suntem sus cu limba scoasa. Se pare ca nu e nicio legatura clara intre castel si romanul cu acelasi nume scris de Mary Shelley. Cu secole in urma a fost proprietatea unor lorzi locali dar de vreo 200 de ani a fost lasat in ruina. Intrarea e gratuita, castelul nu impresioneaza foarte mult dar privelistea din turnurile sale e splendida. E cocotat pe un deal mai inalt cu aproape 300 m decat pamanturile din jur, asa ca intr-o zi senina senina cum am prins noi se vede pana hat departe la zeci de kilometri. Undeva spre nord, aproape de linia orizontului, se vad niste puncte negre coborand. Sunt avioane, acolo trebuie sa fie aeroportul. Ne luam bicicletele si pornim spre el.
Pe cat de grea a fost urcarea, pe atat de usoara e coborarea! Ne dam drumul la vale cu bicicletele avand grija sa apasam din cand in cand frana pentru ca viteza devine periculoasa. Ajungem in Darmstadt de 5 ori mai repede decat pe sensul opus. Pana la aeroport reusim sa gasim un drum care sa nu se abata prea mult de la traseul ideal. E deja 7:30 seara cand ajungem la capatul pistelor de aterizare. Nu mai avem timp sa ne intoarcem in Rodgau tot cu bicicleta asa ca dupa ce stam 45 de minute sa admiram avioane plecam spre intrarea aeroportului sa luam trenul. Si nu e usor sa gasesti statia trenului in aeroportul din Frankfurt.
Ca om fi facut 100 de kilometri, ca or fi fost 90, ca or fi fost 105, nu stiu. Dar si razboiul de 100 de ani a durat 116.
miercuri, 14 septembrie 2011
duminică, 4 septembrie 2011
Palatul Philippsruhe
vineri, 26 august 2011
miercuri, 24 august 2011
Babenhausen
marți, 23 august 2011
Frankfurt
joi, 18 august 2011
Primele impresii din Germania
- Peste tot sunt piste de biciclete. Intre orice localitati poti ajunge cu bicicleta fara sa te calce masina. Sunt fie paralele cu strada, dar separate, ca la autostrada, fie o taie pe camp. E ciudat sa vezi o pista de biciclete asfaltata, pe mijlocul campului, printre porumbi. Cred ca toata lumea are bicicleta, poate si de-asta traficul rutier nu e foarte intens.
- Preturile in supermarket sunt mici, per total cam ca in Romania. Ma asteptam sa fie ceva mai mari. Si berea e ieftina, porneste de la 29 de centi 500ml.
- Nimeni nu arunca sticle de plastic, nici macar la cosul de gunoi. Pentru ca se recicleaza, cand cumperi o sticla platesti 25 de centi in plus, bani pe care ii recuperezi cand le duci la reciclat, in masinarii speciale aflate in incinta supermarketurilor.
- In primele zile aveam impresia ca ei nu au vara, ploua des, mocaneste, fara fulgere, iar temperatura nu prea ajungea la 20 de grade. Dar in ultimul timp s-a incalzit si a inceput sa semene cu vara pe care o stiam eu.
- Germanii chiar sunt blonzi, adica o mare parte, mai multi decat credeam.
Pana la inceputul lui noiembrie sunt la un internship in Germania, la Rodgau, langa Frankfurt. Asa ca in perioada urmatoare o sa scriu in general despre partea asta de lume. Deocamdata niste impresii generale: